Pentru ca duhovnicul să fie bun, trebuie ca ucenicul să fie întâi bun

Dar în ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire, aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie: „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt aşa sau dacă sunt altfel? Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?”

Mântuirea până la urmă nu este altceva, nu poate fi altceva decât voinţa mea proprie, o voinţă sfântă. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi. Şi aici este încă o greutate a duhovnicului: cum poate să fie duhovnic bun? Trebuie ca ucenicul să fie întâi bun. Dar nu o îmbunătăţire din aceasta pentru care trebuie şaizeci de ani de rugăciune şi douăzeci de ani de învăţătură, ci o înţelegere, o dibuire, un chiţibuş duhovnicesc, şi pentru duhovnic, şi pentru ucenic. Dar în ucenic trebuie totuşi să se nască o dorinţă de mântuire, aşa încât să poată şi acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie: „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt aşa sau dacă sunt altfel? Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?” Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare.

Şi deci, în înţelepciunea noastră omenească, şi în pregătirea noastră omenească, şi în psihologie şi altele, trebuie să încercăm să intrăm în relaţie cu cel în a cărui mântuire intrăm noi ca duhovnici, în aşa fel încât să putem inspira acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Aşa cum poftim pătimaş cele ale trupului, aşa şi cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, pentru ca nimica să nu se oprească în goana noastră după duh.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 56-57)

De la același autor

Ultimele din categorie