Mântuirea până la urmă nu este altceva, nu poate fi altceva decât voința mea proprie, o voință sfântă. Dacă eu nu voiesc să mă mântuiesc, păi nimeni nu poate voi. Și aici este încă o greutate a duhovnicului: cum poate să fie duhovnic bun? Trebuie ca ucenicul să fie întâi bun. Dar nu o îmbunătățire din aceasta pentru care trebuie șaizeci de ani de rugăciune și douăzeci de ani de învățătură, ci o înțelegere, o dibuire, un chițibuș duhovnicesc, și pentru duhovnic, și pentru ucenic. Dar în ucenic trebuie totuși să se nască o dorință de mântuire, așa încât să poată și acel ucenic să spună ce am auzit de la Părintele Sofronie: „Ce se îngrijorează cutare, dacă eu sunt așa sau dacă sunt altfel? Cine poate să se teamă mai mult pentru mântuirea mea decât eu însumi?”. Dar lucrul ăsta nu e adevărat pentru fiecare.

Și deci, în înțelepciunea noastră omenească, și în pregătirea noastră omenească, și în psihologie și altele, trebuie să încercăm să intrăm în relație cu cel în a cărui mântuire intrăm noi ca duhovnici, în așa fel încât să putem inspira acel suflet ca să dorească, să poftească din toată inima mântuirea. Așa cum poftim pătimaș cele ale trupului, așa și cu mult mai mult să poftim cele ale duhului, pentru ca nimica să nu se oprească în goana noastră după duh.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 56-57)