Sfântul Marcu Ascetul şi „faptele”

Toată virtutea săvârşită până la moarte nu e nimic altceva decât o reţinere de la păcat. Reţinerea de la păcat este o lucrare a firii, nu este un preţ de schimb al Împărăţiei.

– Dacă citiţi în Filocalie capitolele Sfântului Marcu Ascetul „Despre cei care îşi închipuie că se îndreptează din fapte”, vă veţi convinge despre exactitatea celor spuse de părintele Hrisostom, am zis adresându-mă teologului. Sfântul Marcu este cercetătorul adâncului sufletului omenesc şi anatomistul atent al virtuţii. Este marele filosof moral care a învăţat teoria din experienţa sa. Ucenic al Sfântului Ioan Hrisostom, el s-a dedicat ascezei în pustie, ca să-şi cureţe sufletul de patimile reprobabile, ca să regăsească „frumuseţea originară” a sufletului şi să devină desăvârşit în Domnul. Mulţumită experienţei lui foarte adânci şi foarte felurite, a lăsat spre învăţătură multe Cuvinte foarte importante despre conduita ascetică şi schimbările sufletului. Din nefericire ele s-au pierdut, afară de câteva. Avva Marcu se ocupă în principal de mişcările tainice ale sufletului. Cu un spirit de observaţie foarte ascuţit, el urmăreşte legea duhovnicească care funcţionează mistic şi care constituie o relaţie aproape stabilă între voinţa sufletului şi Dumnezeu. Este un „psihanalist” excepţional, profund iniţiat în tainele lumii duhovniceşti. Experienţele lui n-au fost formulate în lucrări unitare, afară de cuvântul Către monahul Nicolae. Scrierile sale urmează metoda colecţionării de mici aforisme sau „capete”, metodă aflată pe atunci în vogă şi în uz la bizantini.

Fiind vorba de legea duhovnicească, el pleacă de la formula Apostolului Pavel care zice: „legea este duhovnicească” (Romani 7, 14). Crede că un bine nu poate fi nici lucrat, nici crezut decât numai în Hristos Iisus şi în Duhul Sfânt. După umila mea părere, nu este uşor să fie redată învăţătura dumnezeiescului Marcu. Deoarece caracterul apoftegmatic şi independenţa gândurilor lui exprimă idei aparent fără coerenţă şi coeziune, adică fără o legătură între ele. Pentru creştini, şi îndeosebi pentru cei care vieţuiesc ca monahi, învăţătura lui este o oglindă în care fiecare poate să-şi vadă valoarea, corectitudinea sau rătăcirea în lupta virtuţii. Sfântul Marcu cinsteşte credinţa, preţuieşte smerenia, îndeamnă la rugăciune, recomandă atenţie în alegerea învăţătorului, învaţă soluţionarea greutăţilor prin rugăciune şi răbdare, notează diferitele rătăciri ale inimii. Iubirea de plăcere o consideră o închisoare şi lanţ al sufletului; iar suferinţa şi întristarea în Domnul, ca unele care deschid poarta Cerurilor. Admite că există multe moduri de rugăciune, dar toate sunt folositoare. Desăvârşirea, accentuează el, nu se găseşte în virtuţile umane, ci este ascunsă în Crucea lui Hristos.

Consider foarte importante cele 226 de capete ale avvei Marcu: „Despre cei care îşi închipuie că se îndreptează din fapte”. Deşi sunt înrudite cu capetele „Despre legea duhovnicească”, totuşi sunt foarte preţioase pentru tema noastră, fiindcă unele dintre ele sunt consacrate dovedirii zădărniciei acelora care socoteau că îndreptarea este rodul faptelor lor. Avva Marcu Pustnicul ne clarifică faptul că Domnul, vrând să încredinţeze aceea că poruncile constituie o datorie impusă şi că înfierea se dăruieşte prin har oamenilor, pentru sângele Lui, zice: „când veţi face toate cele poruncite, atunci ziceţi: slugi netrebnice suntem” (Luca 17, 10). De aici rezultă, zice avva, că Împărăţia Cerurilor nu este o răsplată a faptelor, ci harul Stăpânului faţă de robii săi credincioşi. Fiindcă robul nu cere ca plată eliberarea, ci-l mulţumeşte pe stăpânul său ca un datornic şi aşteaptă eliberarea ca un har. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi El dăruieşte eliberarea robilor Care-L slujesc bine, cum zice în Evanghelie: „Bine slugă bună şi credinciosă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Câţi se laudă cu luptele lor, aceştia socotesc că faptele trupeşti îndreptează. Există unii care nefăcând poruncile socotesc că ei cred drept. Iar alţii, făcând poruncile, consideră Împărăţia Cerurilor ca o plată cuvenită, dar ambii se înşală. Dacă, zice el, „Hristos a murit pentru noi, după Scripturi” (I Corinteni 15, 3) şi „noi nu trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel Care a murit şi a înviat pentru noi” (II Corinteni 5, 15), e evident că trebuie să fim robi lui Hristos până la moarte.

Cum, deci, vom considera înfierea ca datorată? Când auzim Scriptura zicând: „va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16, 27), nu trebuie să înţelegem că Hristos răsplăteşte fiecăruia faptele vrednice de Împărăţie sau de gheenă, ci faptele din necredinţă sau din credinţă. Nu ca un negustor de lucruri, ci ca Dumnezeu Creator şi Răscumpărător al nostru. Deoarece, câţi ne-am făcut vrednici de naşterea din nou aducem faptele bune nu pentru răsplătire, ci pentru păzirea curăţiei care ni s-a dat. Orice faptă bună pe care o lucrăm prin firea noastră ne ajută să evităm contrariul ei. În afara Harului, ea nu ne adaugă nici o sfinţire. Pe neaşteptate, cel înfrânat se abţine de la lăcomia pântecelui. Săracul, de la lăcomie. Cel tăcut, de la poliloghie. Cel curat, de la iubirea de plăcere. Cel cuviincios, de la desfrânare. Cel mulţumit cu ce are, de la iubirea de argint. Cel blând, de la tulburare. Cel smerit, de la slava deşartă. Cel supus, de la ceartă. Cel care mustră, de la ipocrizie. Tot aşa şi cel care se roagă se abţine de la deznădejde. Săracul, de la iubirea de bani. Mărturisitorul, de la tăgăduire. Martirul, de la idololatrie...

Iată cum toată virtutea săvârşită până la moarte nu e nimic altceva decât o reţinere de la păcat. Reţinerea de la păcat este o lucrare a firii, nu este un preţ de schimb al Împărăţiei. Cel puţin acestea le cunosc eu ca expresii ale tradiţiei duhovniceşti ortodoxe, am zis şi am tăcut...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 100-103)

De la același autor

Ultimele din categorie