„Pocăința adâncă provine din smerenie și din lucrarea dumnezeiescului har. Când smerenia se pierde, atunci se pierd toate, toată viața duhovnicească se arată în Fericirile lui Hristos, cele care încep cu smerenie. Chiar și cunoș­tințele teologice pot naște o satisfacție egoistă, care le distruge pe toate.”

„Cum ajungem la smerenie și la pocăință? Avem înaintea noastră po­runcile lui Hristos și încercăm să le împlinim; înțelegem însă că nu putem să ajungem la înălțimea poruncilor Sale, atunci înțelegem că suntem păcă­toși, că avem patimi, și începem să ne pocăim. Atunci vine și plânsul. Și cerem doar mila lui Dumnezeu. Astfel viața creștinului este foarte simplă.” (...)

„Omul nu cade în înșelare atunci când crede că se găsește în înșelare. Adică fiecare păcat este înșelare, de vreme ce starea ispititoare înșeală min­tea și o îndepărtează de Dumnezeu. Când păcătuim, simțim că suntem pă­cătoși, așa că cerem neîncetat mila lui Dumnezeu, și aceasta ne ferește de altă cădere sau înșelare.”

(Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011, p. 251)