Apa cea sfinţită a mării

În binecuvântatul pustiu al Sfântului Munte, trăia un părinte, care era „ascuns în Hristos”, adică neştiut de om, dar ştiut de Dumnezeu. Vieţuirea în singurătatea cea în Hristos este o virtute cultivată aşa cum cultivi, îngrijeşti o cultură, o plantă, un pom şi este o virtute atât de mare încât poate spune cineva cu îndrăzneală că în ceruri nevoitorii cei ascunşi în Hristos vor avea harul celor fericiţi. Atât de mult vor fi slăviţi sfinţii cei ce s-au nevoit cu bună ştiinţă întru nearătare, neştiuţi chiar şi de cei casnici ai lor. Acest fericit ascet avea un ucenic sub ascultare, simplu şi aproape neştiutor de carte, dar cu o mare credinţă şi fiu al ascultării desăvârşite.

Într-o zi, părintele îi spuse: „Fiule, coboară-te la mare şi adu apă; adu pentru a face prescuri!”. „Binecuvântaţi, părinte!”, răspunse ucenicul, şi se duse degrabă şi aduse apă de mare. Pe măsură ce urca spre chilie, simţea greutatea urcuşului şi ispita cugetului: „Dar cum să folosim apă de mare din moment ce este sărată? Totuşi am luat binecuvântare...”. Părintele ascet a luat apa şi a frământat aluatul, a făcut şi prescuri şi pâine de mâncat. După o oarecare vreme bătrânul pustnic îi spuse ucenicului să coboare iarăşi la mare şi să aducă apă în găleată. Ucenicul, gândindu-se, şi-a dat seama că, surprinzător, era exact după un an de zile. Nu ştia carte, dar a observat cu atenţie că bătrânul duhovnic îl trimite de fiecare dată în aceeaşi zi, iar această zi mereu cădea a şasea din luna lui ianuarie. Este ziua când se sfinţesc apele, toate apele lumii, firea apelor se sfinţeşte.

Şi dacă a observat aceasta câţiva ani la rând, plin de nedumerire, a spus părintelui într-o zi: „Avva, am o ispită ce îmi spune că mă încerci, fiindcă apa mării este sărată, precum ştim, şi ne aduce şi vătămare trupească dacă o consumăm.” Părintele cel simplu, pe care Dumnezeu binevoise a-l lumina, răspunse: „Nu, fiule, apa mării este foarte dulce în ziua aceasta”. Şi într-adevăr, ucenicul a adus din nou apă de mare, iar părintele i-a spus: „îndrăzneşte, gustă apa!”, Gustă ucenicul şi constată că eră mai dulce decât mierea – în ziua a şasea a lunii ianuarie. Aceasta dură vreme îndelungată, iar din când în când părintele îi amintea fiului său duhovnicesc: „Fii atent, nu spune nimănui taina aceasta, deoarece vom deveni cunoscuţi şi există teama ca harul să se piardă din această pricină. Însă ucenicul într-o zi alunecă de la ascultarea sa şi destăinui taina cuiva: „am un avvă, care face un lucru fantastic, o dată pe an mă trimite şi aduc apă de mare şi când ajung la chilie apa este dulce”.

În anul următor, apa pe care o aduse ucenicul de la mare era sărată, era apă de mare simplă. Nu în sensul că nu se sfinţise în ziua aceea, dar îşi pierduse harul extraordinar, ce o făcea potabilă, delicioasă. Vedem aici o minune mare, o minune considerată fără tăgadă; este o minune mare fiindcă prin credinţa cea fără de şovăială a părintelui ascet, apa mării se preschimba în ziua aceea în apă delicioasă. Nu putem spune că apa se preschimba numai în locul de unde lua apă ucenicul, iar lângă rămânea sărată. Pe de altă parte vedem că ascultarea şi vieţuirea ţineau harul, iar dacă a făcut cunoscută minunea, s-a îndepărtat harul.

Întâmplarea este menţionată în scrierile Sfântului Munte, iar acel mare şi nearătat nevoitor a rămas în acest fel în istorie.

Glasul Tatălui

Un eveniment, probabil unic, ce rămâne ca un punct de referinţă în istoria bisericească, este vocea părintească. În tot Vechiul Testament, unde se aude glasul lui Dumnezeu, unde se descoperă Dumnezeu, unde se şi arată Dumnezeu lui Avraam – numai lui Adam şi lui Avraam s-a arătat Dumnezeu, de la momentul acela şi după urmează şi alte descoperiri; însă, între Adam şi Avraam, Dumnezeu este doar auzit de oameni, nu este văzut; Noe a auzit glasul lui Dumnezeu pentru a construi arca; mulţi au auzit glasul lui Dumnezeu. Însă lui Avraam i s-a arătat Dumnezeu, cum i se arăta şi lui Adam, de aceea rădăcina şi începutul vechiului Israil este patriarhul Avraam, acest mare începător de neam, în sensul larg al cuvântului – toţi sfinţii, deci, care vedeau sau auzeau pe Dumnezeu în Vechiul Testament, vedeau şi auzeau Persoana a doua a Sfintei Treimi, pe Cuvântul Cel Neîntrupat.

Aceasta o mărturisesc însuşi proorocul Ilie şi însuşi de Dumnezeu văzătorul Moise, care, în mod unic şi mai presus de toţi sfinţii, vreme de 40 de zile şi nopţi, acolo în muntele Sinai, a convorbit cu Cuvântul Neîntrupat. Poporul simplu nu putea să ducă taina, să perceapă sensul acestei convorbiri, detaliile acestei experienţe, căci dacă le-ar fi spus „am vorbit cu a doua Persoană”, poporul ar fi crezut în politeism după aceasta. Adică, vreau să întăresc faptul că marii sfinţi, proorocii erau de Dumnezeu văzători, aveau experienţa că Dumnezeu este Treimic, Dumnezeu Unul, dar Treimic şi în trei Ipostasuri, însă lăsau impresia – sau probabil poporul înţelegea din spusele lor, codificate cumva – că Dumnezeu este Unul şi o Persoană. Aceasta este problema în Vechiul Testament.

Iar glasul lui Dumnezeu-Tatăl în sens strict nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament. Auzim de multe ori pe unii spunând că Dumnezeu Tatăl a vorbit în Vechiul Testament, Dumnezeu Fiul a vorbit în Noul Testament, iar la Cincizecime şi după vorbeşte Duhul Sfânt; aceştia fac o mare greşeală. Este o greşeală dogmatică, precum este şi o greşeală de experienţă spirituală. Căci din experienţă ies dogmele, iar dogmele sunt rodul experienţei bogate în Duhul Sfânt a Sfinţilor Părinţi. Deci, reţinem că întotdeauna „vorbeşte” a Doua Persoană a Sfintei Treimi, de aceea este numit Cuvânt-Logos şi îngerul Marelui Sfat, dar mai ales Cuvânt pentru că vorbeşte, comunică cu omul.

Prima oară când se face auzită vocea Tatălui Ceresc este în Noul Testament, şi atunci într-un dialect al limbii evreieşti. În acest dialect vorbeşte Dumnezeu Tatăl şi spune cunoscuta frază: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”. Despre aceste cuvinte s-au scris nenumărate lucrări, au scris mulţi Sfinţi Părinţi, iar mai apoi şi cei noi, cei contemporani au scris şi sigur vor mai scrie de ce vorbeşte Tatăl prin aceste cuvinte, ce sunt o revelaţie unică şi punct de referintă în istoria mântuirii neamului omenesc.

Acelaşi cuvânt este repetat şi pe Muntele Tabor, exact în aceeaşi formă, cu un mic adaos: „pe Acesta să Îl ascultaţi”. Adică să faceţi ascultare desăvârşită în tot ceea ce vă va spune şi mai ales în ceea ce va pătimi în cele patruzeci de zile ce vor urma, căci evenimentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului inaugurează într-un fel perioada Sfintelor Patimi.

Există încă un moment istoric în care s-a făcut auzit glasul Tatălui; când Hristos a făcut rugăciune şi şi-a ridicat ochii la ceruri spunând cunoscutele cuvinte: „Părinte, am slăvit Numele Tău” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la care drept răspuns din ceruri, glasul Tatălui a spus: „şi am slăvit şi iarăşi voi slăvi” (Evanghelia după Ioan 12, 28) la persoana întâi singular. Dacă ar fi fost înger ar fi folosit persoana a treia. Vedem că nu este vorba de forme sintactice sau gramaticale, pur şi simplu, ci este vorba de revelaţie; prin intermediul limbii (a sintaxei gramaticale) se descoperă cum vorbeşte omenirii Prima Persoană a Sfintei Treimi. Sunt deci trei voci ce se fac auzite, iar acestea în acest fel au sfinţit şi aerul, şi istoria, şi textele cele sacre, iar de atunci încoace deja tot omul comunică cu Dumnezeu-Omul Hristos, cu Logosul întrupat. De la momentul Botezului este vădit acest lucru, dar mai ales după Cincizecime; acesta a devenit şi mai clar şi mai impunător, perceptibil pentru mintea omului fiind tot ceea ce se descoperă, adică în primul rând că Dumnezeu este treimic şi în trei Ipostasuri. (...)

Mărturia Preacinstitului Înaintemergător

„Şi eu nu-l cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: «Peste Care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt»“ (Ioan 1, 33)

Deci Hristos botează dublu: şi în Duhul Sfânt, şi în focul cel nezidit, după cum menţionează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (Matei 3, 11). Focul nu este cel obişnuit, material, ci imaterial, nezidit, adică este vorba de Harul divin. Cuvântul Botezătorului „iar eu nu l-am cunoscut” este impresionant, mişcător, deoarece, pe de o parte, ca vârstă au o diferenţă doar de şase luni, Hristos este de 30 de ani, sunt după fire veri şi nu s-au întâlnit niciodată înainte, nu l-a văzut unul pe celălalt niciodată pe pământ, nici măcar o dată. Este prima lor întâlnire. „Nu L-am cunoscut, nici nu L-am văzut, L-am cunoscut prin Duhul Sfânt, dar nu ne-am întâlnit nici măcar o dată înainte” (Ioan 1, 33).

Sfântul Ioan Botezătorul era de aproape treizeci de ani în pustie şi de vreo jumătate de an propovăduia pocăinţa, acolo, în pustia Iordanului; şi vine pentru prima oară Hristos să se boteze, să plinească legea. Şi acest lucru este foarte mişcător; căci un om mai mult decât sfânt pe pământ, mai sfânt, fireşte după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îl vede pe Hristos pentru prima şi ultima oară.

Nu a durat mult timpul acesta al botezării lui Iisus în apele Iordanului, fiindcă Iisus a ieşit imediat din apă, adică cum a intrat, imediat a şi ieşit. Ceilalţi intrau până la brâu şi rămâneau până îşi spuneau păcatele, iar în funcţie de mărturisirea făcută rămâneau în apă, zece minute, o oră, două ore... Iisus, fără de păcat fiind, nu doar pur şi simplu a ieşit din apă, dar cum a intrat imediat a şi ieşit. Nu a aşteptat, adică, vreme îndelungată, nici nu a întârziat din altă pricină, până când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a rămas deasupra capului Său.

După aceasta, Iisus s-a dus în Muntele Sarantarion, iar Preacinstitul Înaintemergător după puţin timp a fost arestat din pricina insistenţei sale binecunoscute „nu se cuvine ţie”, referitoare la femeia Irodiada, fiind întemniţat în închisoarea Mahera. Ne aflăm în primul an al activităţii publice a lui Hristos, în primele luni, şi s-a auzit că Ioan a fost întemniţat, iar după puţin timp a fost decapitat. Astfel întâlnirea istorică din momentul Botezului Mântuitorului este primă şi ultima dintre cei doi bărbaţi.

Este profund mişcător acest fapt, deoarece acum se cunosc. Din punct de vedere uman putem spunem că sunt plini de Duhul Sfânt, cel puţin Sfântul Ioan Botezătorul, şi ar putea zice cineva: ar fi trebuit, mai ales că erau şi rude, să stea şi să discute, de multe ori, ceasuri întregi; dar altfel a rânduit Hristos, aici pe pământ, a rânduit să se întâlnească doar o dată şi atunci pentru foarte puţin timp. Este o lege nescrisă? Este o încercare? Aşa a voit aici pe pământ Hristos. Iar pentru faptul că era plin de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale, a cunoscut toate acestea Botezătorul, le-a cunoscut fără să ceară amănunte.

Acesta este unul dintre lucrurile ce ne mişcă profund, referitor la persoane dragi, căci prin analogie cu măsura dragostei unei persoane faţă de Duhul Sfânt, înţelegem şi măsura dragostei acelei persoane faţă de ceilalţi. Un alt lucru ce trebuie subliniat este că Sfântul Ioan fiind în pustie de la o vârstă foarte fragedă, cam pe la un an jumătate, a fost îndrumat şi învăţat de Arhanghelul Mihail. Există şi icoane ce îl înfăţişează pe Sfânt ca un prunc nevoindu-se în pustiu, la răsărit de Iordan, sub îndrumarea şi grija Sfântului Arhanghel Mihail. Acest adevăr este reţinut de Sfânta Tradiţie, iar de aici a fost luat şi de Sfinţii Părinţi, împreună cu alte adevăruri de credinţă. Astfel a fost învăţat Sfântul Ioan să facă metanii mari până la pământ, căci aceasta este Tradiţia Părinţilor începând cu strămoşul neamului omenesc, Adam.

Sfinţii îngeri, în afara faptului că sunt fără de trup, fac şi ei metanii mari – cel puţin aşa îi vedem noi oamenii – dar puterile cele netrupeşti nu obosesc niciodată închinându-se lui Dumnezeu. Noi, cei cu trup, nu numai că obosim, dar mai avem şi probleme de sănătate. Ca urmare sunt două piedici ce intervin în situaţia când vrem să facem metanii mari; este şi dialogul ascuns ce nu vrea ca cineva să se închine lui Hristos, însă noi pe Acesta îl dorim, Acestuia ne închinăm. Din această pricină vrăjmaşul Îi spune lui Hristos pe Muntele Sarantarion: „Dacă mi te vei închina mie, toate acestea ţi le voi da ţie” (Matei 4, 9). Ca urmare, aceasta este singura închinare la care vrăjmaşul nu se împotriveşte. Din această pricină, în mod justificat noi toţi, în toată viaţa noastră, pot spune, de câte ori va veni ceasul canonului, vom întâmpina greutăţi şi împotriviri în duh. Este o contră la contră. Nu avem cum să ne aşteptăm la lucruri uşoare. Dacă totul este uşor, fie suntem binecuvântaţi cu har din belşug – situaţie foarte rară - fie ceva nu este la locul său. Firescul este să avem greutăţi, acesta este lucrul corect. Iar la Sfinţii Părinţi vedem că aveau greutăţi şi mai mari, ce le putem citi şi discuta pe îndelete, de multe ori.

Un alt element deosebit de important este de asemenea şi faptul că înlăuntrul pustiului, cum creştea şi devenea bărbat virtuos, Preacinstitul Înaintemergător al Domnului a auzit vocea Părintească a lui Dumnezeu-Tatăl. Iar aceasta este o revelaţie, căci nu s-a mai făcut auzită glasul Tatălui în istorie, precum am spus mai înainte. Nici măcar nu ştia că prima Persoană a Sfintei Treimi este şi se numeşte Tatăl. Sfântul Ioan Botezătorul este primul căruia i se descoperă şi cunoaşte prin glasul Tatălui, faptul că trebuie să se coboare la râul Iordan pentru a propovădui botezul cu apă. Era hotărât să rămână mulţi ani în pustiul Iordanului, probabil toată viaţa sa, dacă nu primea o altă poruncă. De aici vedem că oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu nu fac nici cea mai mică mişcare fără a avea ştirea lăuntrică a binecuvântării dumnezeieşti, fără a avea adeverirea că fac voia dumnezeiască la fiecare pas; în continuare propovăduiesc oamenilor această voie dumnezeiască ce uneori este crezută şi primită, alteori nu este primită de oameni. Aşa stau lucrurile. Fireşte că în continuare fiecare va da seamă şi pe pământ şi în ceruri pentru descoperirea voii dumnezeieşti. Deci, Preacinstitul Înaintemergător a auzit glasul Tatălui, iar prin aceste experienţe în Duhul Sfânt, precum ne spun Părinţii, oomul se îndumnezeieşte.

Eu asemăn acest proces al înaintării în Dumnezeu cu un progres geometric nesfârşit. Nu este un simplu progres. Este o înaintare în veşnicie începând de pe pământ şi continuând în ceruri, fără întrerupere, urcuş neîncetat. În ceruri îngerii şi sfinţii înaintează la nesfârşit. Sunt ca nişte rachete proiectate în spaţiu ce înaintează, înaintează, înaintează, însă spiritual şi nu spaţial. Căci din moment ce Dumnezeu este atotprezent, nu e nevoie de o înaintare spaţială, ci numai spirituală. Aşadar, prin glasul lui Dumnezeu Tatăl, Care i-a descoperit Botezătorului toate câte avea să făptuiască, acesta s-a odihnit în Dumnezeu, a ajuns la măsurile cele mai înalte, a propovăduit poporului Israil botezul pocăinţei cu apă, botez ce nu oferea lăsarea păcatelor, dar îl pregătea pe om pentru adevăratul Botez, cel ortodox în Duhul Sfânt.

Al treilea element esenţial ce este de asemenea mişcător, este şi faptul că Sfântul Ioan Botezătorul este primul om ce propovăduieşte pe pământ Împărăţia Cerurilor. Toţi proorocii, la orice înălţime duhovnicească s-ar fi aflat, nu au îndrăznit să propovăduiască Împărăţia Cerurilor, adică împărăţia lui Dumnezeu, deoarece trăiau toţi ontologic domnia lui satan. După căderea în păcat a protopărinţilor, toţi sfinţii, până în ceasul Răstignirii, trăiau această povară, fiindcă vrăjmaşul avea putere, nu exista iertarea păcatelor. Prin faptul că nu exista iertarea păcatelor la nivel personal, individual, prin faptul că fiecare trebuia să ducă în suflet greutatea păcatului strămoşesc la care se adăugau şi păcatele individuale, înţelegem ce greutate impresionantă avea de dus fiecare în sufletul său, tone de păcate. Iar marea problemă era că fiecare îşi ducea aşa cum putea această greutate spirituală, existenţială.

Cum întotdeauna au existat smintelile, osândirile, lăuntrice şi exterioare, se mărea greutatea fiecăruia, se măreau păcatele fiecăruia, iară şi iară, a celor ce deja erau încărcaţi destul. Ca urmare, nimeni nu îndrăznea să propovăduiască împărăţia Cerurilor, adică faptul că după o vreme urma să vină Mesia, eliberarea prin Duhul Sfânt; Mesia, Cel care va elibera pe oameni de puterea păcatului.

Aceasta s-a întâmplat mai ales după Cincizecime, după Botezul fiecăruia, individual. Din acest moment Împărăţia Cerurilor nu doar a ajuns foarte aproape, ci poate fi experiată, trăită la nivel personal, deoarece vrăjmaşul numai are autoritate, doar dacă îi acordăm noi această autoritate asupra noastră. Aşa zic şi Părinţii: „din pricina slăbiciunii noastre personale”. Fiecare dintre noi are o slăbiciune, nu există discuţie. Nu putem acuza pe vrăjmaş că are această autoritate (de a ne ispiti), din moment ce trăim în perioada Harului de două mii de ani, căci aceasta nu o recunoaşte vrăjmaşul în mare măsură. Adică, de la Cincizecime încoace capul lui satan este tăiat. Nu mai poate muşca, nici otrăvi cu capul său, precum am spus şi mai înainte. Să ne închipuim un monstru ce are cap de crocodil, cu dinţi plini de otravă şi cu coadă de scorpion, imens scorpion. În vremea Vechiului Testament muşca cu capul şi îi otrăvea pe toţi. În Noul Testament, însă, nu mai muşcă fiindcă i s-a tăiat capul. Nu muşcă cu coada, ci doar stă în aşteptare, chinuit, să vină omul la el şi atunci îl înţeapă cu coada. Aceasta se întâmplă pentru că noi ne ducem in raza lui de acţiune. Aceasta este o experienţă duhovnicească ce, cu trecerea timpului, o gândim şi o conştientizăm mai bine şi vedem că este exact aşa. Nu are legătură cu ce-am făcut şi cu ce o să facem, această experienţă o vom trăi în continuare. Nu putem acuza pe vrăjmaş, precum nici pe aproapele; vom acuza întotdeauna pe noi înşine, pe sinele propriu cel cu răutate.

Revenind la Sfântul Ioan, el este primul care propovăduieşte împărăţia Cerurilor, faptul că în scurtă vreme aceasta va fi lângă noi prin însăşi prezenţa Împăratului, căci Cel Care o va propovădui în curând avea să fie Însuși Dumnezeu. Nu știe Botezătorul ce mare dar este acesta; ştie însă prin Duhul Sfânt cum că prima frază ce o va spune public Hristos va fi exact ceea ce el a propovăduit vreme de jumătate de an. Iar Bristos, deschizând preasfântă gura Sa, începe propovăduirea Sa publică: „Pocăiţi-vă, s-a apropiat împărăţia Cerurilor”. Să reţinem că nu este acelaşi lucru. Se aude la fel, cuvintele sunt aceleaşi, însă persoana care propovăduieşte nu este aceeaşi, deoarece Cel Care deja anunţă venirea împărăţiei Gerurilor este Logosul Gel Întrupat, Dumnezeu-Omul, Împăratul slavei.

Sfântul Ioan Botezătorul, în Duhul Sfânt, a ştiut dinainte că Hristos va începe prin aceste cuvinte predica Sa publică. Cuvintele Botezătorului preced temporar şi istoric pe cele ale Mântuitorului, însă Însuşi Împăratul Hristos propovăduieşte eliberarea ce va să fie, căci pe fiecare om pe care îl tămăduieşte, îl tămăduieşte îndoit, trup şi suflet, dar în primul rând sufleteşte, lăsându-i şi iertându-i păcatele. Când Hristos spune „iertate îţi sunt păcatele “, fie puţine, fie multe, atunci îl aşază pe om fără de păcat, nu doar însănătoşit, aranjat în sens bun, curăţit, ci fără de păcat. Căci când Hristos iartă pe cineva, iartă precum cunoaşte doar El, iar omul acela devine fără de păcat. Dar în continuare ce se va întâmpla? În orice caz, important este că omul este într-o stare unică, este fără de păcat.

Asemenea experienţă nu avusese nimeni până atunci, atâţia mii de ani. De aceea şi Împărăţia Cerurilor a fost mai întâi propovăduită de Preacinstitul Înaintemergător care a fost şi cel mai mare predicator. Trecuseră atâţia sfinţi, prooroci, se auziseră atâtea predici, atâtea cuvântări, probabil mai impresionante, superioare cuvintelor simple ale Botezătorului, toate acestea până în vremea lui, dar o asemenea experienţă nu mai existase şi probabil nu a mai existat vreodată.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ce au vorbit şi au scris foarte mult cu privire la fraza aceasta a Sfântului Ioan Botezătorul, insistă pe aspectul verbului „pocăiţi-vă”, ce este un imperativ prezent continuu, deşi în limba greacă ar fi putut folosi un aspect de moment al imperativului. Diferenţa de expresie a celor două aspecte temporale ale aceluiaşi verb este una teologică şi imensă după cum subliniază majoritatea Părinţilor. Iar această diferenţă o înţelegem din viaţa Sfintei Maria Egipteanca, ce rămâne ca o pildă veşnică de pocăinţă. Creştinul trebuie să fie cel ce se pocăjeşte neîncetat, nu cel ce s-a pocăit.

Cel ce se pocăieşte necontenit se preocupă de propriul sine şi de propriile căderi şi neputinţe, şi înaintează duhovniceşte cu adevărat. Cel ce s-a pocăit este cel ce are impresia că a ajuns la nepătimire, „apatie”, nu mai continuă pocăinţa, deci ca urmare păcătuieşte. Aceasta este diferenţa de care vorbeam. Gând omul încetează a se mai pocăi, atunci păcătuieşte. Aceasta este şi experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Din această pricină şi Sfântul Ioan Botezătorul foloseşte imperativul la prezent continuu. Nu zice rezolvaţi problema păcatelor făcute, iar după aceea odihniţi-vă şi trăiţi liniştiţi, ci strigă, cât aveţi răsuflare în voi, luptaţi-vă pentru a vă ţine departe de cugetele rele şi viclene, şi pentru a avea mereu harul Duhului Sfânt întru voi.

Întrebare: Era, Sfântul Ioan eliberat de păcatul strămoşesc?

– Răspuns: Nu. Sfântul Înaintemergător s-a născut moştenind păcatul strămoşesc. Însă, preacinstitul Înaintemergător nu a fost botezat cu apă, ci cu harul Duhului Sfânt; a fost botezat în Duhul Sfânt, căci mărturiseşte Scriptura prezenţa şi grija Duhului şi a Domnului faţă de prunc: „şi mâna Domnului era cu el” (Luca 1, 66); părintele său după trup de asemenea prooroceşte această prezenţă divină zicând plin de Duhul Cel Sfânt: „iar tu, pruncule, prooroc al Celui Prea înalt te vei chema” (Luca 1, 76). Iar Sfântul Evanghelist Luca concluzionează referitor la pruncul Ioan: „Iar copilul creştea şi se întărea în Duhul şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israil” (Luca 1, 80). Această prezenţă neîntreruptă a Sfântului Duh, din clipa zămislirii sale, de la prima celulă şi până la fetus; naştere, pruncie, bărbăţie, este de fapt botezul său cu apă, în mod tainic.

În al doilea rând avem şi botezul spiritual al sfântului, adică prin vederea Luminii necreate, văzând, precum ne mărturiseşte Scriptura, Duhul Sfânt. Prin acest botez i se şterge Sfântului Ioan Botezătorul păcatul strămoşesc. Însă, să fim atenţi la un amănunt: atunci când zicem că Sfântul Ioan a văzut pe Duhul Cel Sfânt în chip de porumbel (loan l, 32-34), impresia noastră este că Sfântul Ioan Botezătorul a văzut Duhul Sfânt ca pe un mic porumbel. Şi aşa cum se formează percepţia noastră desconsiderăm de fapt persoana Sfântului Duh. Ştiţi că atunci când Mahomed a citit acestea, a însemnat în Coran: Nu cumva pentru creştini Allah este Duhul Cel Sfânt? Căci noi ştim că musulmanii nu cred în Sfânta Treime, din moment ce îl adoră pe satan. La această nedumerire ei răspund „în asemenea păsărele noi nu credem”. Spun păsărele deoarece au o percepţie extrem de simplistă şi o teologie a cunoaşterii extrem de rudimentară, având impresia că noi adorăm un porumbel pe care îl zeificăm.

Capacitatea de a primi harul dumnezeiesc

Sfântul Ioan Botezătorul văzând cu ochii sufletului, adică în mod tainic, duhovniceşte, pe Duhul Cel Sfânt a fost eliberat de păcatul strămoşesc ce nu îl influenţase până atunci în a făptui vreun compromis cu lumea sau cu diavolul. Căci aceasta este urmarea directă a moştenirii păcatului lui Adam, faptul că foarte repede omul alunecă în păcat. În Sfânta Tradiţie doar două persoane nu au cedat în faţa păcatului: Născătoarea de Dumnezeu şi Preacinstitul Înaintemergător. Diferenţa dintre aceştia este doar de capacitate. Să ne închipuim două tancuri, unul este de zece ori sau de o mie de ori mai mare decât celălalt. Ambele sunt însă pline de mir, nu ţiţei, mir sfânt. Iar dacă sunt pline înseamnă că nu mai încape altul, nu putem să presăm şi să punem mai mult. Sunt pline cu desăvârşire. Doar că unul are o capacitate mai mare decât celălalt. Adică am putea spune că „încap” atâţia Sfinţi Ioan în Maica Domnului? Toţi sfinţii şi toţi îngerii încap în harul Maicii Domnului şi încă mai este har disponibil. Adică ce capacitate de primire a harului are persoana Maicii Domnului? De aici în continuare venim la persoana Sfântului Ioan Teologul, care este după mărturia generală, şi a Apostolului Petru şi a Apostolului Pavel, cel mai îndumnezeit, cel mai aproape de Dumnezeu. Altele sunt criteriile pentru care Petru şi Pavel sunt vârfurile cetei apostolilor, însă din punct de vedere al nepătimirii, în vârf se află Sfântul Ioan Teologul.

Cea mai sfântă fiinţă a lumii întregi, Maica lui Hristos, este încredinţată, ierarhic, următorului celui mai sfânt de pe pământ, Sfântului Ioan Teologul. Singura cădere ce i s-ar putea reproşa, după cum cunoaştem, ar fi protestul său când sorţul căzut i-a dat drept loc al misiunii sale evanghelice, Asia Mică; s-a plâns atunci că nu va reuşi să-i evanghelizeze pe locuitorii Asiei Mici deoarece sunt oameni duri şi încăpăţânaţi. A primit imediat înştiinţarea dumnezeiască şi i-a spus Sfântului Prohor că Dumnezeu îl va pedepsi cumva pentru îndoiala sa, dar nu i-a arătat în ce fel. Mai târziu, când au naufragiat a rămas pe mare patruzeci de zile şi nopţi luptându-se cu valurile. Numai cineva care a naufragiat poate înţelege ce mare încercare este să rămână cineva patruzeci de zile şi nopţi, fără să mănânce, fără să bea, fără să doarmă. Fireşte nu era un înot frumos, ci o luptă cu valurile potrivnice. Iar aceasta i s-a întâmplat la o vârstă înaintată.

Avea peste 50 de ani, căci până la această vârstă Sfântul Ioan Teologul a rămas lângă Maica lui Dumnezeu. Când Preasfânta Născătoare a trecut la Domnul, în 44 d.Hr., Sfântul Apostol a pornit în misiunea sa având centrul în cetatea Efesului.

Întrebare: Sfântul Ioan Botezătorul a auzit doar el glasul Tatălui Ceresc?

Răspuns: Da, lăuntric, în inimă.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 141-161)