Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman (secolele XVI-XVII)

Aceşti trei cuvioşi sihaştri erau cu metania din sihăstria Ceahlăului şi din Mănăstirea Pionul, situate în apropierea acestui sfânt munte românesc. După ce mai întâi s-au deprins în obşte cu osteneala vieţii călugăreşti şi au îmbrăcat îngerescul chip al schimniciei, s-au retras la linişte în adâncul codrilor seculari de pe valea pârâului Durău, unde se nevoiau mulţi sihaştri purtători de Hristos. Apoi şi-au săpat trei peşteri aproape una de alta, în stâncile de piatră de sub vârful Ceahlăului şi acolo se nevoiau în post, în rugăciune şi în dorire de Dumnezeu.

Nevoinţa lor era aceasta: ziua şi noaptea îşi aveau mintea înălţată la Dumnezeu, prin neîncetată rugăciune şi nădejdea bunătăţilor celor viitoare. Toată săptămâna petreceau singuri în munte, nevăzând faţă de om, şi mâncau o dată pe zi, după apusul soarelui. În sărbători se adunau la chilia unui duhovnic sihastru şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Trupul şi Sângele Domnului. Iar cele de nevoie vieţii le primeau prin ucenicii lor de la mănăstirea de metanie.

Aşa s-au nevoit Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman timp de 30 de ani, strălucind ca trei făclii pe Muntele Ceahlău şi neîncetat rugându-se pentru ei şi pentru mântuirea lumii. Apoi, ajungând la vârsta bătrâneţii şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-au săvârşit cu pace în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea şi s-au numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Peşterile lor se văd până astăzi şi le poartă numele peste veacuri.

„Ceata pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!”

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 188-189)