Un sihastru tăcut, prin însăși viața lui, învață, povestește și convinge către căutarea lui Dumnezeu. Despre însemnătatea tăcerii, Sfântul Isaac Sirul scrie așa: „Dacă într-o parte vom pune toate faptele vieții de aici, iar în altă parte tăcerea, atunci vom vedea că tăcerea le cumpănește pe toate celelalte. Să nu-i compari pe cei ce fac minuni și semne și puteri în lume, cu cei ce-și petrec viața într-o tăcere plină de cunoștință; trebuie să iubești mai mult tăcerea nelucrătoare decât lucrarea celor flămânzi în lume și decât întoarcerea multor popoare spre Dumnezeu. Este mai bine să te descătușezi tu însuți din lanțurile păcatului, decât să scoți pe robi din sclavie”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Tăcerea e mama rugăciunii, întoarcere din robia duhovnicească, un succes în fapte bune și o neîncetată urcare la Cer; ba chiar Însuși Iisus Hristos, ca să ne arate folosul și nevoia de o viață tăcută, singur, lăsând din când în când predica obștească, se retrăgea în locuri tăcute, pentru ca să se liniștească și pentru ca să se roage”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, p. 84)