Dacă ne considerăm creştini, să punem înaintea conştiinţei noastre pasaje din Evanghelie, precum acesta: „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două” (Matei 5, 38-41). Câţi dintre noi pot spune că au pus în practică aceste îndemnuri ale Mântuitorului? Probabil majoritatea celor ce se numesc pe sine creştini nici măcar nu pot crede că aceste cuvinte trebuie luate ad litteram. E scandalos ceea ce propune Hristos, nu-i aşa? Înţelegem, poate, că trebuie să renunţăm la răzbunare. Cu greu, probabil, acceptăm să încasăm lovituri de la cei ce ne vrăjmăşesc. Să-i îndemnăm pe aceştia să ne asuprească încă, să ne nedreptăţească mai mult decât o fac deja, parcă e prea de tot! Dar oare despre nedreptate este vorba aici?

Ca orice om cu o funcţie publică, având, de-a lungul anilor, multe responsabilităţi şi mulţi oameni cu care să interacţionez, am avut şi mai am încă duşmani. O vreme m-am tot frământat, căutând să înţeleg unde am greşit faţă de unul sau de altul, străduindu-mă să-mi asum vinovăţia de a fi provocat diferite reacţii neprieteneşti la adresa mea. De ceva timp încoace, am înţeles însă că nu are o importanţă atât de mare a-mi atribui reale sau închipuite vini. Oricum, „păcatul meu înaintea mea este pururi” (Psalmi 50, 4). Chiar dacă aş trăi fără de greşeală de acum şi până la sfârşitul vieţii, am deja acumulate multe fapte vrednice de osândă. Am, cu alte cuvinte, suficientă „materie primă” pentru o pocăinţă neîntreruptă până la ultima suflare. Dar mai important decât învinovăţirea proprie este a căuta să-l văd pe celălalt (generic numit „vrăjmaş”) ca fiind indispensabil, ca fiind parte integrantă din viaţa mea, din universul meu existenţial. Eu nu pot concepe ca din Rai să lipsească vreunul dintre cunoscuţii mei, să nu fie prezenţi inclusiv cei ce acum nu mă suportă sau chiar mă duşmănesc. Sunt convins că Dumnezeu va media între noi şi ne va aduce la un numitor comun, încât nu-mi fac griji pentru modul în care vom „coabita vecinic”. Important e, cu toată sinceritatea, că eu nu-mi doresc să exclud pe nimeni, dimpotrivă. Doresc să-i văd pe toţi „intrând întru bucuria Domnului” (Matei 25, 21 şi 23). Acest gând, o dată primit în inimă, m-a odihnit infinit mai mult decât ideea de a-mi asuma integral şi exclusiv vinovăţia de a fi stârnit în alte inimi supărare, sminteală sau ură.

În lumina acestei conştientizări, am început a privi altfel cuvintele Domnului amintite la începutul articolului. A întoarce celălalt obraz celui ce te loveşte pe obrazul drept înseamnă a nu-i întoarce spatele, ci a continua să-l priveşti în ochi. A-l accepta drept partener de dialog. Dacă la palmă răspunzi cu celălalt obraz, e un început de dialog. Cu totul neconvenţional, ce-i drept. Dar e singurul mod de a „conversa” cu o persoană care te duşmăneşte. Dacă vrea să-ţi ia haina, adică cele exterioare, vizibile ale tale, îi dai şi cămaşa – adică cele ce-ţi sunt intime. Te foloseşti de o acţiune îndreptată de „vrăjmaş” asupra celor din afara ta, pentru a interioriza relaţia cu el, pentru a-l primi în inimă. Silindu-te să mergi o milă alături de el, tu mai adaugi încă o milă. Te foloseşti de agresivitatea lui, de dorinţa lui de a te domina sau manipula, spre a-i deveni tovarăş de drum. În felul acesta îi arăţi că nimic nu e mai important decât să fiţi împreună. Dar că asta este alegerea, nu slăbiciunea ta! Răutatea, manifestată sub influenţa diavolului, caută să dezbine oamenii. A „nu te împotrivi celui rău” înseamnă a nu intra în această logică. Ci, dimpotrivă, a întoarce acest rău într-o şansă de a fi împreună cu „duşmanul”, de a-ţi croi drum spre inima lui.

E binecunoscut faptul că o victimă se poate ataşa de agresorul său într-un mod bolnăvicios. Generic, acest tip de ataşament toxic poartă numele de „sindromul Stockholm”. Dacă în viaţă persist în a mă considera o victimă a mediului, a unor oameni din jurul meu, a conspiraţiilor de tot felul etc., voi sfârşi, inevitabil, prin a fi sclavul celor de care mă las terorizat. Unica salvare din ghearele răului este atitudinea cristică. Răutatea celor ce L-au răstignit a fost preschimbată de Hristos în bucuria Învierii şi a redeschiderii Raiului pentru toţi oamenii. El nu Şi-a dorit să moară (v. Ghetsimani) dar, atunci când „a sosit ceasul” (Marcu 14, 41), a primit răul din mâinile oamenilor ca pe cel mai mare bine. A primit blestemul morţii prin spânzurare pe lemn (Deuteronom 21, 23) ca pe o binecuvântare pentru că, prin acest rău, Domnul a ajuns la tot omul care coborâse în iad (şeol) cu sufletul. El a transformat totul într-o şansă de a fi împreună cu noi toţi, chiar şi cu cei mai răi dintre noi. Nu e loc (iad) în care să cădem noi şi în care să nu poată ajunge Hristos. Din ieslea sărăcăcioasă a Betleemului în Egiptul necredinţei şi al idolatriei, de pe Golgota suferinţei totale până în iadul celor fără de nădejde. Unde aş putea să ajung eu, ca om, şi să nu fie, împreună pătimind cu mine, şi Hristos?