Am asistat, de-a lungul vieţii, la multe convertiri sau reveniri în Biserică. M-am bucurat, de fiecare dată, ca un copil în faţa unei minuni. Am avut multă vreme convingerea că, odată ajuns omul în acest punct, ce este mai greu a trecut. Că nu poate nimeni dintre cei care „gustă şi văd că bun este Domnul” (cf. Psalmi 33, 8) să se mai întoarcă „precum câinele la vărsătura lui” (cf. II Petru 2, 22). Am văzut însă că poţi să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te poţi încredinţa de dragostea Lui, poţi fi martor chiar la multe minuni şi, totuşi, poţi alege, la un moment dat, să-I întorci cu totul spatele. Nu contează dacă ai fost crescut de mic în Biserică sau ai ales la maturitate calea credinţei, ispita e aceeaşi. Şi e veche de pe vremea în care Adam şi Eva, în Rai fiind, alegeau să ignore cuvântul Creatorului lor, preferând să asculte de sfatul unei creaturi precum şarpele (sau satana). Care e motivul pentru care am alege să ne depărtăm de Dumnezeu, mai ales atunci când El ne oferă totul? De ce se frânge avântul nostru către cele cereşti şi preferăm să ne tăvălim, iar şi iar, în noroiul păcatului?

Posibile răspunsuri la astfel de frământări găsim în relatarea evanghelică din Duminica a 30-a după Rusalii. Dregătorul bogat este un tânăr evlavios, care păzeşte poruncile lui Dumnezeu. Realizează că toate virtuţile sale nu sunt suficiente, că-i mai lipseşte ceva. Acest imbold lăuntric şi această onestitate spirituală îl aduc în faţa lui Hristos. Este traseul pe care-l parcurge orice credincios. După cum se vede, greu nu este să ajungi înaintea lui Dumnezeu, greu este să rămâi cu El. Căci tânărul dregător refuză să facă pasul decisiv: a-şi împărţi averea săracilor şi a urma lui Hristos. Dacă i s-ar fi spus: „mai împlineşte cutare poruncă şi vei moşteni Împărăţia Cerurilor” – sunt convins că acest om ar fi plecat bucuros. Dar ar fi constatat, nu după multă vreme, că nici o lucrare, nici o virtute nu aduc desăvârşirea şi nici bucuria deplină.

Aşa se întâmplă şi cu cei ce pleacă din Biserică, deşi au cunoscut darul lui Dumnezeu. Ei caută un bine care să fie doar al lor, o „realizare” a lor, prin „munca” lor. Virtuţile pe care le dobândesc îi fac să se simtă importanţi, apreciaţi. Îşi conturează o anumită părere de sine şi se bazează foarte mult pe o identitate pe care şi-o clădesc cu mijloace religioase, dar şi cu elemente ce ţin de criterii lumeşti. Numai că, în esenţă, creştinismul nu este o religie precum sunt celelalte – de fapt, nu este deloc o religie. A fi creştin înseamnă a renunţa la tot, pentru a urma lui Hristos. Tot ceea ce ai acumulat, ai construit până atunci, în Biserică fiind, pare că se năruie. Dar e ca atunci când se lansează o rachetă spre cer şi toată construcţia care o susţinea în poziţie verticală începe să se dărâme. Aşa cum se ataşează şchiopul de cârje, tot aşa suntem şi noi ispitiţi să ne ataşăm de anumite „lucrări creştineşti”, iar nu de Însuşi Hristos. Cădem într-un soi de idolatrie.

Din Evanghelii ştim că au fost mulţi care au ales să urmeze Domnului. Ba chiar unii s-au oferit ei înşişi, precum acel cărturar care a zis: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge” (Matei 8, 19). Te-ai fi aşteptat ca Mântuitorul să-l primească bucuros, iar nu să-i răspundă: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20)! Greşeala cărturarului este că el doreşte să ajungă undeva („oriunde”) cu Hristos, nu înţelege că El este Însuşi Calea şi Ţinta. Cei nemulţumiţi de Biserică, ce rup comuniunea, o pot face şi pentru că li se pare că nu ajung nicăieri, ei vor neapărat să ajungă „undeva”. Nu pricep că a fi în Biserică este deja împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu pentru ei, precum la începuturi, când „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor 2, 47).

Dacă eşti trist şi eşti gata să întorci spatele lui Hristos precum a făcut-o dregătorul bogat înseamnă că s-a petrecut, în prealabil, ceva minunat. Ca o completare la ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu adaugă un amănunt plin de semnificaţii. După ce dregătorul afirmă că „a păzit toate poruncile încă din tinereţile lui”, ni se spune că „Iisus a privit la el cu dragoste” (cf. Marcu 10, 20-21). Abia apoi vine îndemnul de a vinde tot spre a împărţi averea săracilor şi de a lua crucea spre a urma lui Hristos. Aşa că e foarte posibil ca tristeţea ta să fie o reacţie la privirea plină de iubire a lui Dumnezeu, Care se oferă pe Sine. Inima ta, fiind lipită de lucruri omeneşti sau pământeşti, nu se deschide acestei iubiri. Tristeţea nu e semnul resemnării, ci semn că în inima ta se dă o bătălie. Tradiţia ne spune că, după aproximativ un an, acel dregător a ales să urmeze totuşi lui Hristos, ajungând chiar episcop. Poate nu eşti pregătit acum, poate încă ţi se mai pare că lumea mai are ceva de oferit sau tu ai ceva de oferit lumii. Tristeţea de acum precede însă zâmbetul tău de mâine, după promisiunea nemincinoasă a Domnului: „întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20).