Am să reiau şi, mai ales, să completez, în articolul de faţă, o serie de reflecţii împărtăşite auditoriului de la conferinţa purtând titlul de mai sus, susţinută recent, alături de Marius Iordăchioaia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, la invitaţia ASCOR (filiala Iași). 

Pe scurt, putem constata că o cultură a morţii este aceea care propovăduieşte un mod de a vieţui strict circumscris acestei lumi, din care este extirpată ideea de viaţă veşnică, o cultură care transformă persoana în obiect şi care perverteşte bucuria de a trăi, reducând-o la o goană nebună după dobândirea de plăcere şi confort.

Cultivarea Vieţii, adică a relaţiei noastre cu Dumnezeu, este şansa noastră, a tuturor, de a învia din starea de „morţi vii”, de a ne izbăvi de „trupul morţii acesteia” (Romani 7, 24). De unde îi vine omului această nestăvilită şi perversă „poftă de viaţă” care îl omoară şi cum poate ajunge la adevărata Viaţă? ‒ să încercăm a desluşi în cele ce urmează.

Omul este un „inel de legătură” între cele văzute şi cele nevăzute. Trupul este luat din cele materiale, sufletul este înrudit cu oştirile îngereşti ‒ dar, dincolo de toate, omul e creat „după chipul lui Dumnezeu”. Încă de la început, omul se putea hrăni şi cu hrană din pomii cei din Eden şi „cu toată iarba ce face sămânţă, de pe toată faţa pământului” (Facerea 1, 29), dar şi cu slava lui Dumnezeu. Ca să zicem aşa, omul îşi putea lua energie (viaţă) din energiile create (cum sunt pomii), dar şi din energiile necreate (cele ce nu ţin de Fiinţa dumnezeirii, dar reprezintă modul în care Dumnezeu se dăruieşte sau devine accesibil, ca Prezenţă ce încălzeşte inima şi hrăneşte fiinţa umană). Dacă Adam şi Eva ar fi cultivat acest mod de viaţă, ar fi atins dumnezeirea, maturizându-se continuu duhovniceşte, prin întărirea legăturii, a comuniunii cu Dumnezeu.

Căderea a survenit în momentul în care primii oameni au decis să nu mai primească viaţa de la Creatorul lor, ci să se îndrepte exclusiv către cele create, punându-şi nădejdea că pomul cunoştinţei binelui şi răului îi va face „ca Dumnezeu”. Asta a însemnat, pe de o parte, că au cunoscut binele şi răul ‒ rău despre care ştiau, dar pe care nu-l cunoşteau în sensul biblic al cuvântului (adică nu avuseseră cu el acea intimitate, acea unire pe care o are un bărbat când o „cunoaşte” pe femeia sa). Dar, pe de altă parte, dorinţa protopărinţilor a fost de a-şi lua viaţă de la ceva ce cădea sub simţurile şi sub raţiunea lor, ceva ce putea fi accesibil, uşor de stăpânit şi de dobândit, precum li s-a părut a fi atunci rodul pomului din mijlocul Raiului. Au vrut, aşadar, să aibă viaţă în ei înşişi, să fie autonomi, fără să mai depindă de Cineva (dar au ajuns, fatalmente, să depindă de ceva). N-au ţinut cont de faptul că Adam fusese avertizat de Dumnezeu: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2, 17). După ce au mâncat, nici Adam, nici Eva nu au murit, pentru că nu la moarte ca despărţire a sufletului de trup se referea Dumnezeu în primul rând ‒ deşi a survenit şi aceasta, chiar dacă sute de ani mai târziu ‒, ci la acea moarte ca rupere sau despărţire de Cel ce este Izvor al vieţii. Ca să venim cu o imagine mai pe înţelesul omului de azi, ce are acces la tehnica de tot felul, e ca şi cum ai scoate din priză un laptop dotat cu un acumulator (baterie). Pentru o vreme, acel aparat continuă să funcţioneze, în baza energiei acumulate în baterie, dar e o chestiune de timp până când va înceta să funcţioneze cu totul.

Această ruptură ontologică, de la un nivel de existenţă în comuniune cu Dumnezeu la existenţa doar biologică, nu putea fi „cusută” decât de Dumnezeu Însuşi. Omul nu se mai putea ridica sau „conecta” la viaţa lui Dumnezeu întrucât firea lui fusese coruptă. E ca atunci când cineva se îmbolnăveşte atât de grav încât hrana i se mai poate da fie ca la un sugar, fie doar prin perfuzii. Omul îşi mai putea lua viaţa doar din cele create de Dumnezeu, chiar şi persoanele cu viaţă sfântă având acces doar limitat la viaţa divinităţii. Venirea unui Mântuitor a însemnat şi venirea Celui care „are viaţă în Sine Însuşi” şi poate să dea viaţă din viaţa Sa celor cărora le doreşte ca „viaţă să aibă şi din belşug să aibă”. Hristos respinge oferta diavolului de a se hrăni cu pietre prefăcute în pâine (care i-a sedus pe Adam şi pe Eva), reaşezând lucrurile pe originarul făgaş al lui: „erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum 2000 de ani s-a întâmplat, deci, un eveniment unic şi atât de aşteptat după alungarea din Rai: omului i s-a redat accesul la „pomul vieţii” (Crucea e lemnul acestui pom, Cel răstignit e rodul). Omul a primit, de fapt, din nou şansa de a se conecta, de a se adăpa de la Izvorul vieţii. Acest lucru se face prin împărtăşirea de harul Său (energiile Sale necreate) ‒ în rugăciune, în postire, în milostenie şi în toată împlinirea poruncilor evanghelice ‒, şi, mai ales, în împărtăşirea propriu-zisă cu Viaţa din potirul euharistic: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură!” (Ioan 6, 53-55).

Cele trei chipuri ale morţii

Acum omul are de ales: ori se hrăneşte doar din viaţa pe care o poate oferi creatul ‒ viaţă care poate fi biologică, socială, artistică etc. ‒, ori alege a se hrăni din Viaţa care este Dumnezeu, Viaţă care se poate oferi direct, nemijlocit ‒ „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu" (Luca 4, 4) ‒ sau mijlocit, prin intermediul celor create (de aceea, spre exemplu, Trupul Său şi Sângele Său ni se dau sub forma văzută a pâinii şi a vinului; pâinea şi vinul nu-şi schimbă firea ‒ calităţile, gustul, culoarea ‒, adică rămân în sfera creatului, dar sunt, în acelaşi timp, şi în sfera necreatului, fiind altceva decât ceea ce putem noi sesiza cu simţurile noastre).

Din păcate, astăzi omenirea tinde din ce în ce mai mult să se hrănească din viaţa cea întru moarte. Cultura morţii se poate sesiza mai lesne în trei dintre chipurile sale: 1) a unei morţi propriu-zise (între avort şi eutanasie/ incinerare, putem enumera tot ceea ce ajunge a ucide direct omul, inclusiv dezastrele ecologice); 2) a unei morţi în perspectivă (hrana cu alimente artificiale, pline de E-uri, dependenţa de stupefiante sau de alcool etc.); 3) a unei morţi ce ni se înfăţişează sub chipul unei pseudo-vieţi (aici intră refugiul în virtual, pe internet, la televizor sau în filme; legiferarea prostituţiei şi a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex; divorţul pe motive de genul „nu ne mai potrivim” etc. ‒ tot ceea ce, într-un fel sau altul, urmăreşte dobândirea plăcerii şi a confortului ca scop în sine). Am semnalat, în mai multe rânduri, despre cum s-a legiferat sau se insistă a se legifera această cultură a morţii, în diversele sale aspecte, la nivelul României sau la nivel european. Impactul este deja devastator şi consecinţele nu au întârziat să apară. De la cancer sau depresie, ca boli cu incidenţă din ce în ce mai ridicată în ultimii ani, la numeroasele dereglări de ordin climatic, de la creşterea ratei divorţurilor sau traiul în concubinaj până la avortul pe bandă rulantă sau abandonarea copiilor la mila unui stat neputincios în a gestiona acest fenomen ‒ acestea şi multe altele sunt consecinţa unei insistente încorsetări a noastre în uriaşa închisoare a culturii morţii.

Eliberarea nu poate veni pe cale revoluţionară, în sensul social sau politic al termenului. Este nevoie de o autentică întoarcere la Viaţă, prin cultivarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, prin întoarcerea fiecăruia dintre noi către hrana care este Pâinea vieţii, cea care „se coboară din cer şi care dă viaţă lumii” (Ioan 6, 33). Omul care caută Împărăţia Cerurilor este cel care caută Viaţa. Încă de pe acest pământ, un astfel de om începe a se hrăni de dumnezeire şi va urca din slavă în slavă (adică va lua viaţă din viaţa lui Dumnezeu ‒ epectază, fără a-L putea epuiza vreodată). Doar dând viaţa noastră lui Dumnezeu, putem primi, într-adevăr, viaţa Lui. Invers, cel ce refuză Viaţa, se va putea hrăni din cele create ‒ finite şi epuizabile ‒, iar „dincolo” se va chinui, întrucât va tot căuta să-şi ia viaţă din sine însuşi şi nu va reuşi (dar nici nu se va putea „consuma” cu totul pe sine, nu va ajunge până la un „capăt”, la un soi de „nefiinţă”). În acest fel avem de ales între moarte şi Viaţă. Să trăim ceea ce ne ucide sau „să omorâm ceea ce ne omoară” (Părintele C. Galeriu), ca să fim cu adevărat vii ‒ iată alegerea! Iar „cu moartea pe moarte călcând” este singura formulă dătătoare de viaţă!