Un oarecare frate, foarte apropiat mie, m-a întrebat într-o zi:

– Ai simţit vreodată bună mireasmă atunci când ai sărutat Sfânta Dreaptă a Cinstitului Înaintemergător?

– Nu, i-am răspuns. Niciodată nu am simţit aşa ceva, deşi de multe ori pe an o sărut cu cuvenită evlavie pe care o am faţă de Ocrotitorul nostru.

– Părinte Lazăr, te încredinţez că răspândeşte o astfel de bună mireasmă, încât rămâi uimit. Desigur, aceasta se întâmplă arareori, atunci când binevoieşte Sfântul Ioan şi vrea să mângâie pe cineva pentru motivele pe care el le ştie. Mi s-a mai întâmplat, desigur, nu de fiecare dată când le sărutăm, să simt bună mireasmă şi de la Sfintele Moaşte ale altor Sfinţi, însă cea izvorâtă de la Sfânta Dreaptă se deosebeşte mult de celelalte şi nu se poate descrie.

– Te cred. De vreme ce este mai mare decât toţi Sfinţii şi Proorocii, ca unul sfinţit din pântecele maicii sale, este firesc ca şi Sfintele sale Moaşte să aibă un har deosebit. Dar, te rog, spune-mi când ai simţit mireasmă şi cum?

– Ascultă-mă, iubite părinte, însă te rog să nu faci cunoscut numele meu. În anul 1927, când eram bucătar şi făceam ascultarea cu multă râvnă şi evlavie pentru praznicul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (la 24 iunie, când este Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, se prăznuiește hramul mare al mănăstirii), am pregătit de cu seara, împreună cu ajutorul meu, trei cratiţe mari de bacaler (n.red. – peşte mare, care se gătește de obicei la hramurile mănăstirilor și schiturilor din Sfântul Munte), adică în jur de patru sute de porţii. O cratiţă cobora de pe foc şi alta era pusă în locul ei. Ca să nu vorbesc multe şi să te reţin, pe la orele 4 dimineaţa l-am terminat de gătit şi l-am şi pus în farfurii. Închipuieşte-ţi cum eram după o noapte de stat lângă soba încinsă! După ce am terminat, nu m-am dus să mă odihnesc, pentru că mintea şi inima mea erau în biserică, de unde auzeam frumoasele psalmodii, de vreme ce Sfântul rânduise să avem psalţi foarte buni. De aceea, mă străduiam să termin repede, ca să merg să-i ascult. Am mers în biserică, m-am aşezat într-o strană în pronaos şi am început să urmăresc cu evlavie slujba.

La „Laude”, când se săruta Sfânta Dreaptă a Înaintemergătorului şi preotul miruia, am intrat şi eu în rând şi mergeam cu multă evlavie, dragoste şi dorire ca să sărut Sfintele Moaşte. Când am făcut metanii până la pământ şi am sărutat preacinstita Dreaptă – o, minunile tale şi părintească ta dragoste, Cinstite Înaintemergătorule! –, am simţit o mireasmă atât de minunată, care m-a înmiresmat şi m-a îndulcit până în adâncurile fiinţei mele. Pentru aceasta, uimit peste măsură, am mulţumit cu lacrimi Sfântului Ioan, fiindcă a binevoit să mângâie nevrednicia mea.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 154-156)