În vara lui 2016, când tocmai îmi anunţasem ucenicii despre faptul că urma să plec preot misionar în diaspora, unul dintre a venit şi mi-a spus cu tristeţe în glas, marcat de incertitudinea revenirii mele în Iaşi: „Speram că veţi rămâne mereu alături de noi şi veţi fi şi duhovnicul copiilor noştri”. Recunosc că, dincolo de durerea pe care o resimţeam şi eu pentru această despărţire, am mai simţit ceva ce m-a intrigat. Am conştientizat atunci că eu nu prea mă vedeam în postura de duhovnic pentru copii, mi se părea că mai degrabă trebuie să mă dedic unor cazuri mai „grele”, de adulţi cu serioase probleme existenţiale, de exemplu. Credeam, sincer să fiu, că spovedania copiilor e un soi de joacă, un alint. Ca să înţelegeţi mai bine contextul, precizez că parohia în care slujesc, Talpalari, are puţine familii cu tineri sau copii, majoritatea enoriaşilor fiind persoane în vârstă. Din 2008, de când mi s-a încredinţat această comunitate din centrul Iaşului, biserica s-a tot umplut de tineri, mai ales de studenţi. Aceştia s-au căsătorit şi, bineînţeles, au început să nască prunci. Unul, doi, trei... sunt care au şi câte patru sau cinci copii. În duminici sunt acum la împărtăşit undeva între 60 şi 100 de copii. Iar cel mai mare dintre copiii acestei generaţii avea, în 2016, cam 7-8 ani. Aşadar, abia începeau pruncii să vină la scaunul de spovedanie.

A trecut timpul şi, în ultima perioadă, nu a existat săptămână în care să nu spovedesc măcar 2-3 copii. Am învăţat că a-i spovedi „pe unul dintr-aceştia mici” (Matei 18, 6) nu e deloc o simplă formalitate. Ştiam că unii copii sunt foarte profunzi, că te poate uimi câte un cuvânt de-al lor. Cu ani în urmă, mezina familiei mele, Ana, văzând pe surorile ei mai mari cum se spovedesc, a cerut şi ea duhovnicului nostru să o primească. Mă gândeam că va consuma degeaba timpul Părintelui, dar dânsul mi-a spus, ulterior, să nu gândesc aşa pentru că ea, deşi avea cam 4-5 ani atunci, chiar se spovedise, chiar se mărturisise cu multă seriozitate. Dar am crezut că Ana e o excepţie. Ce s-a întâmplat însă anul acesta la Talpalari mi-a schimbat radical felul în care vedeam spovedania şi, în general, pastoraţia copiilor. Fiind crescuţi de părinţi râvnitori, care i-au împărtăşit de mici în mod sistematic, participând la slujbe şi la alte momente în biserică, aceştia au ajuns la un mod de a trăi relaţia cu Dumnezeu care pur şi simplu mă uimeşte. Până într-acolo încât îndrăznesc să afirm, cu multă convingere, că între copiii de azi crescuţi în Biserică, cu siguranţă se află cel puţin unul care va avea o viaţă atât de sfântă încât va contribui la o înnoire a Duhului în România creştină. Şi numai la Talpalari am vreo câteva zeci de motive să cred asta. Cuprinse între 5 şi 9 ani.

***

Faptul că avem tendinţa de a nu lua foarte în serios apropierea copiilor de Dumnezeu nu e ceva nou. Şi apostolii au picat în această capcană, după cum ne relatează Evanghelia: „Şi aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10, 13-16). Cu alte cuvinte, apostolii credeau că Mântuitorul are lucruri mai importante de făcut decât să acorde atenţie unor copii. Că propovăduirea Evangheliei e doar pentru cei mari. Din păcate, şi azi unii, deşi se autointitulează creştini, nu botează pe copiii lor până nu ajung la o anumită vârstă. E aceeaşi prejudecată, cum că cele ale credinţei sunt accesibile doar celor ce ating un anume prag al maturităţii, al unei opţiuni care implică un soi de raţionalitate calculată. Or, e tocmai invers. Mai degrabă pentru copii şi alţi entuziaşti „necalculaţi” asemenea lor este deschisă Împărăţia Cerurilor.

***

Acum o săptămână, o mămică îngrijorată îmi aduce copilul, un băiat de vreo 10 ani, să vorbesc cu el, întrucât îl simte foarte apăsat. Îl iau deoparte şi discut cu dânsul. Când simt că este pregătit să se deschidă, îl întreb: „Care este, în momentul de faţă, cea mai mare durere a ta?”. După o clipă de tăcere, îmi răspunde: „Mi s-a întâmplat ceva ce nu pot uita. Am fost internat la Spitalul de copii şi eram în salon cu un băiat cam de o seamă cu mine. La un moment dat, mă roagă să-l ajut să-şi rupă mâna. Bineînţeles că nu am vrut. Mi-a explicat că acolo unde stă, la casa de copii, cei mari se poartă foarte rău cu el. Mama lui e plecată în Italia. Tata a fost pe la el şi i-a lăsat o cutie de bomboane, dar cei mari i-au luat-o şi l-au mai şi bătut. Voia să-şi rupă mâna, ca să mai stea un timp în spital. Acolo se poartă frumos cu el”.

Simt că nu mai pot spune nimic. Mai auzisem, de-a lungul timpului, despre grozăviile prin care trec cei orfani sau părăsiţi de părinţi. Dar era pentru prima dată când ascultam cum un copil fără griji, care are o familie minunată şi nici un motiv să fie nemulţumit, trăieşte durerea celui din spital atât de tare, încât nu se mai poate bucura de propria lui viaţă. Suferinţa în cazul adulţilor îmi pare rezonabilă, în sensul că poate fi asumată mântuitor. Dar nimic nu e mai îngrozitor pe lumea asta decât să ştii că un copil neajutorat suferă, că e chinuit şi lipsit de dragoste.

***

În partea a doua a articolului ce va fi publicat săptămâna viitoare, voi relata câteva întâmplări autentice din care se vede modul în care copiii care-mi sunt ucenici Îl primesc pe Dumnezeu în viaţa lor. Redau acum una dintre ele, petrecută acum câteva zile, aşa cum mi-a fost povestită de către un student: „Aşteptam, alături de alţii, să ajung la scaunul de spovedanie şi am surprins o scenă petrecută între trei fraţi. Cel mai mare, cam de 7 ani, care aştepta şi el să se spovedească, a spus la un moment dat celorlalţi doi (cu vârste cam între 3 şi 5 ani) – redau întocmai cuvintele lui: «Vă rog, faceţi linişte ca Părintele să se poată concentra, ca să ştie ce sfat să dea la fiecare. El are mare grijă de sufletele noastre şi vă rog să nu-l deranjaţi. Dacă vreţi să vă jucaţi, duceţi-vă mai încolo. Părintele este răspunzător pentru sufletele noastre şi dă seama în faţa lui Dumnezeu». Liniştiţi, ceilalţi doi copii au plecat să se joace mai departe de locul de spovedanie. Am fost impresionat să aud un copil la 7 ani vorbind atât de elevat şi de profund!”

***

Crăciunul nu este despre şi pentru „oameni mari şi fără minte” – ca să fac trimitere la titlul unui film american. Este despre şansa renaşterii, a unei întoarceri la modul de fiinţare simplu, curat, fără de griji al copiilor. „Hristos este Băiatul, Fiul Unul Născut, Copilul Mariei. La El lipseşte idolul principal al bărbatului – autonomia. Icoana Pruncului Iisus în poala Mamei Sale nu este doar o icoană a Întrupării. Este icoana esenţei lui Hristos” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 421). Să ne reîntoarcem, aşadar, la pruncia cea întru Hristos – dumnezeiescul Prunc. Măcar pentru câteva zile.

Citește și: 

* A doua parte a articolului

* A treia parte a articolului.