Întrucât am sesizat un interes mare şi mai ales la rugămintea unui preot din diaspora care mi-e foarte drag, voi mai scrie o a treia şi ultimă parte pe această temă, în care abordez şi unele aspecte practice din pastoraţia copiilor.

* Aici, prima parte a articolului.

* Aici, a doua parte a articolului.

Dar mai întâi, o constatare: avem tendinţa de a subestima capacitatea copiilor de a înţelege anumite adevăruri de credinţă şi de a trăi la modul foarte profund relaţia cu Dumnezeu. Copiii se nasc orientaţi spre Cer, cu faţa către Dumnezeu. Părinţii îi pot „deturna” spre pământ, le pot insufla o gândire lumească, îngustă şi vătămătoare atunci când nu trăiesc în Hristos. Şi aşa se poate interpreta acel „şi nu-i opriţi” (Matei 19, 14) adresat de către Mântuitorul celor care nu-i lăsau pe copii să se apropie de El. Cu alte cuvinte, copiii au în chip firesc tendinţa de a se îndrepta spre Dumnezeu. Dacă noi nu putem să-i încurajăm pe această direcţie, măcar să nu-i oprim, să nu-i smintim. Ca să înţelegem cât de mare este responsabilitatea adulţilor faţă de copii (nu doar a părinţilor, a tuturor factorilor educativi – din şcoală, din mass-media etc.), să (re)citim cu atenţie acest pasaj din Evanghelie: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în Împărăţia Cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 1-6). Cutremurător, nu?

Când îndeamnă pe ucenici să se „întoarcă şi să fie precum pruncii” dacă vor să păşească în Împărăţia Cerurilor, Domnul se referă la nevinovăţia copilaşilor, la capacitatea lor firească de a ierta, dar mai ales la uşurinţa cu care ei cred şi îmbrăţişează viziunea adultului care le vorbeşte. Ei nu au o părere proprie („părerea de sine” despre care se vorbeşte în literatura filocalică), ci sunt deschişi total spre ceea ce le comunici. În plus – şi mai presus de toate –, copilul are o smerenie naturală. El nu se crede „mare şi tare”, „pe picioarele sale”, ci se ştie neajutorat, dependent de cei ce-l întreţin. Dar este şi fără de griji. O astfel de raportare şi o astfel de relaţionare suntem chemaţi să avem şi noi cu Dumnezeu, dacă vrem să ne bucurăm în veşnicie de slava Lui.

Din punct de vedere practic, ca preot, intri într-o relaţie cu copiii din biserică treptat. Ajută foarte mult ca ei să fie împărtăşiţi, după botez, cât mai des. Imaginea Părintelui cu linguriţa de împărtăşanie în mână trebuie să le fie cât mai familiară. Când vine cineva la câteva luni distanţă să-şi împărtăşească din nou copilaşul, să nu ne mirăm că acesta refuză, e speriat, începe să plângă etc. Ideal ar fi ca şi părinţii să facă efortul de a se spovedi şi împărtăşi sistematic. E de la sine înţeles că ajută mult ca un copil să vadă cum, deodată cu el, şi mama, şi tatăl se apropie de potir, pentru a primi Sfintele Taine.

Copiii foarte mici nu trebuie forţaţi să nu mănânce deloc pentru a se împărtăşi, altminteri vor căpăta o aversiune cu grave consecinţe pe viitor. M-a durut mult când am auzit că un preot nu a vrut să împărtăşească un bebeluş de câteva luni pe motiv că mama îl alăptase când s-a trezit. Un copil trebuie învăţat, pe măsură ce creşte să renunţe la mâncare, atunci când urmează a se împărtăşi. Dar e un tip de asceză ce trebuie adaptată vârstei şi puterii lui de a putea duce aceasta, în etape: mai întâi va mânca doar de post, apoi va mânca din ce în mai puţin, până când va putea să se abţină total. Împărtăşirea foarte de dimineaţă, în timpul utreniei sau chiar înainte, cu „sfintele uscate”, doar pentru a fi copilul nemâncat, nu cred că e o soluţie. Primirea euharistiei este şi un act comunitar, de comuniune cu ceilalţi. Doar în cazuri cu totul excepţionale se cuminecă cineva în afara Sfintei Liturghii, la momentul consacrat. Încă un aspect important: ajută mult ca vinul liturgic folosit la proscomidie să fie cât mai dulce posibil. Copilul - şi nu doar el – trebuie să aibă şi la modul propriu experienţa celui ce „gustă şi vede că bun este Domnul” (cf. Psalmi 33, 8).

Spovedania copiilor nu se face în grup, ci individual. Nu cred că este eficient să punem copiilor întrebări ca din „îndreptar”: „Ai fost cuminte?”, „Îţi faci rugăciunea de seară?” etc. La prima lui mărturisire (care poate fi la şapte ani, dar şi mai devreme, funcţie de disponibilitatea lui), eu explic copilului că spovedania este momentul în care stăm de vorbă deschis, că niciodată nu va fi judecat sau certat, ci ajutat, sfătuit, îndrumat. Că eu, ca duhovnic, îi sunt ca un prieten mai mare şi că tot ceea ce vorbim este strict secret: „Nici dacă mă arestează poliţia nu am voie să spun din ce-mi mărturiseşti tu”. E foarte important să câştigi încrederea copilului, să-l ajuţi să se deshidă. În dialogul de la scaunul de spovedanie îl rog să-mi spună ce lucruri îl supără, care îl bucură, ce crede el că a greşit faţă de cineva, ce a mai făcut de când ne-am văzut ultima dată etc. Când nu vrea să spună nimic, îi respect tăcerea. Uneori îi întreb pe copii care este jucăria lor preferată şi îi rog, dacă e posibil, să o aducă la spovedania viitoare, să o văd şi eu. E foarte important pentru ei să vadă că există un interes real al duhovnicului pentru viaţa lor, aşa cum este ea. Iar la finalul discuţiei, întotdeauna îi întreb pe copii lucruri de genul: „Ai mai avea ceva de spus? Mai ai ceva pe suflet? Poate ai vreo întrebare sau vreo nedumerire?”.

Subiectul e vast şi, cu siguranţă, sunt alţi preoţi care pot veni cu sfaturi sau sugestii mult mai bune decât cele de mai sus. Am să închei relatând ceva ce mi se pare esenţial pentru creşterea duhovnicească a copiilor. Nu mai reţin unde am citit despre asta, dar se spune că la un moment dat, un preot a fost întrebat despre familia sa, despre cum a reuşit să crească nişte copii atât de frumoşi sufleteşte, de aşezaţi duhovniceşte. La care preotul a răspuns: „Sincer, nu am făcut mai nimic. Fiind foarte ocupat, ajungeam târziu acasă. Dar în fiecare noapte îngenuncheam lângă patul în care dormeau ei şi mă rugam lui Dumnezeu să pună în inima lor tot ceea ce ar fi trebuit să le spun sau să-i învăţ eu. Atât”.

Citește și: 

* Prima parte a articolului

* A doua parte a articolului.