Duhovnicul experimentat

Adeseori Părintele Justin a fost și este numit „duhovnicul neamului”. Această expresie i-a fost atribuită de către popor în urma calităților sale incontestabile de duhovnic și povățuitor de suflete. „După roade îi veți cunoaște”, spune Scriptura. Și, într-adevăr, am fost martoră acestui minunat cuvânt al Evangheliei. Pentru că vedeam zilnic zeci sau sute de oameni pășind pragul chiliei Părintelui Justin, care intrau cu fețe abătute, împovărați de greutatea necazurilor și frământărilor lor sufletești, dar care părăseau același prag transfigurați, încurajați, uneori vindecați, doar în urma unor binecuvântări scurte sau câtorva minute de spovedanie. Iar această terapie duhovnicească nu era una de moment, ci una de durată, cu rezolvări concrete în viața personală.

Mai mult decât orice, după cum spun Părinții, un duhovnic adevărat, care este mandatat de Dumnezeu pentru această misiune, trebuie să fie doctor, tămăduitor de suflete, care nu prin entuziasm facil, pietism sau orice alt fel de manipulare sentimentală lucrează, ci prin puterea Harului lui Dumnezeu, ce strălucește în dânsul, vindecând și liniștind răni și patimi. Când Harul lucrează spre tămăduirea sufletească, atrage oamenii la părinții purtători de har, pentru smerenia și despătimirea lor. Aceștia nu prin promovarea propriei lor imagini (cu toate că Părintele Justin încuraja orice fel de propovăduire întru Hristos, inclusiv în mediul on-line) au atras și câștigat sufletele, ci prin rugăciune și Harul lui Dumnezeu. Minunat era a vedea cum un părinte din munții României, prigonit și persecutat zeci de ani de securitatea regimului de tristă amintire, fără vreun canal media, fără conferințe, fără să iasă din chilia sa (nici real, nici virtual), spovedea și alina suferințele a mii și zeci de mii de suflete ce își căutau alinarea în Hristos. Chilia sa devenea un rai duhovnicesc de tămăduiri, asemenea unei „colibe” taborice, pe care odinioară Petru Apostolul voia să o zidească pentru a păstra Harul ce se revărsa din Dumnezeirea Mântuitorului. Orice schimbare a noastră sufletească se petrece doar prin prezența celor purtători de Har și ascultarea față de aceștia, care transmit Harul ucenicilor săi.

Relația ucenic-duhovnic

Bineînțeles că această vindecare nu este posibilă și fără conlucrarea noastră în parte. De aceea, înainte de a evoca povățuirile Părintelui Justin ca duhovnic, vom expune câteva dintre sfaturile sale pentru cel ce caută vindecare, pentru ucenic.

Atunci când vrei să afli un răspuns de la Dumnezeu într-o situație anume, trebuie să întrebi un Duhovnic experimentat. Dar pentru ca duhovnicul să îți dea răspunsul de la Dumnezeu, nu trebuie să te duci la acesta ca la un oracol, spunea părintele, ci mai înainte să pui rugăciune către Domnul ca Domnul să vestească prin gura duhovnicului voia Sa. Pentru că, în general, tindem să idolatrizăm duhovnicul sau să ne raportăm la el ca la un simplu om. Nu, duhovnicul nu e un prieten obișnuit, el este un organ al Harului prin care Dumnezeu Însuși lucrează. Duhovnicul e cel ce te conectează pe tine cu Dumnezeu iar nu cu el însuși.

Adesea îl auzeam pe Părintele Justin spunându-mi: „Nu pot să spun nimic acestei persoane”. Iar eu eram nedumerită de ce nu îi atrage atenția într-o situație explicită și chiar mi se părea că poate Părintele nu are curajul să înfrunte unele slăbiciuni ale ucenicilor și, din jenă sau o milă nemăsurată, nu poate să mustre. Părintele, însă, mi-a explicat: „Dacă omul nu vine cu pocăință și cu dorință sinceră de a se îndrepta, eu nu pot să îi spun ce să facă, pentru că el nu va face și mai mult se va osândi”. Alteori îmi spunea: „Încă nu e pregătit să înțeleagă și degeaba îi spun, pentru că el nu are puterea să facă și mai mult îl păgubesc”. Atunci mi-am dat seama că nu întotdeauna ceea ce e corect este și de folos și conform voii lui Dumnezeu. Pentru că voia lui Dumnezeu este ca acel suflet să se îndrepte, nu doar să afle unde a greșit, iar uneori necesită timp și încercări multe până când acea persoană ajunge singură să înțeleagă că a greșit sau pe ce drum să meargă. 

Am mai observat că, dacă nu ascultai sfatul sau porunca sa o dată, a doua oară nu îți mai spunea ce să faci, ci vorbea cu tine diverse lucruri, fără însă a răspunde la întrebarea ta. Astfel că, părintele, prin multă delicatețe, te problematiza. După ce puneai pocăință și realizai că te-ai dus cu fățărnicie să întrebi ce să faci, părintele imediat își schimba starea față de tine și cu multă dragoste începea să te povățuiască. Asta pentru că Duhovnicul nu lua fața lui Hristos. Îl lăsa pe Hristos să lucreze în sufletul tău și Îl simțeai atât de prezent în relația ta cu Duhovnicul.

Uneori mustra și încă tare, mai rar într-adevăr, dar nu am văzut pe nimeni deznădăjduit de mustrarea sa. Pentru că Părintele Justin se ruga cu multă umilință pentru cei pe care îi mustra și știa ca apoi să îndulcească mustrarea prin diferite purtări pline de gingășie și noblețe. Ori te chema la el să îți spună o vorbă bună, ori îți trimitea câteva fructe sau dulciuri, și alte gesturi asemănătoare, prin care își manifesta grija și dragostea față de tine. 

Alteori poate mai greșea ca om și, dacă mustra pe nedrept, nu ezita ca el însuși, marele duhovnic, Justin Pârvu, să își ceară iertare. Intrai în pământ de rușine atunci când Părintele se smerea și își cerea iertare. Te responsabiliza enorm și rezultatul era că îl iubeai și i te supuneai cu și mai multă râvnă. 

Mustrarea din dragoste

Se întâmpla să te pună și la încercare. Dar niciodată peste măsura ta și făcea aceasta cu multă atenție și rugăciune. Am să dau un exemplu personal.

Odată, părintele a binecuvântat pe maica econom să îmi dea o ascultare mai grea: m-a pus să văruiesc singură un salon destul de mare. Eu, care nu mai văruisem în viața mea, m-am speriat inițial și am zis maicii econom că nu știu dacă voi reuși. Maica însă, foarte categoric, mi-a poruncit ca eu să văruiesc acea sală, sfătuindu-mă să rog pe cineva să mă ajute și să învăț și mi-a dat și termen de o zi. Cu ajutorul unei maici vrednice, am reușit după o zi și o noapte, să termin de văruit. Abia așteptam a doua zi, să vadă maica econom că am săvârșit ascultarea. Însă maica, după ce a aruncat o privire, în loc să mă felicite, după cum mă așteptam, m-a mustrat sec, spunându-mi: „Nu e bine! Uite ce pete ai lăsat aici! Mai văruiește o dată”. Și a plecat. M-a pus să fac aceasta de încă două ori și eram descurajată. Nu mai înțelegeam nimic, mai ales că știam că însuși Părintele Justin binecuvântase porunca maicii econom. 

Am simțit că nu mai pot și pentru că nu m-am putut smeri până la capăt, m-am dus plângând la Părintele să îi spun supărarea și mâhnirea mea. De când m-a văzut, Părintele m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și, fără să apuc să-i mărturisesc ceva, mi-a zis cu multă dragoste: „Ei, am vrut și eu să văd cât poți răbda! Nu ai jurat la călugărie că vei răbda toate întristările și mâhnirile vieții monahicești? Uite, ai avut prilejul să iei cununa”. Așa de mult m-a umilit acest cuvânt, încât toată întristarea mea s-a risipit într-o clipită și de mult har s-a umplut inima mea, încât aș fi vrut să rabd și să pătimesc mai multă osteneală sau ocară. 

Aceasta se întâmplă când povățuitorul, luminat de lumina Harului lui Dumnezeu, transmite lumină ucenicilor săi, atât pe cât aceștia pot cuprinde. (Monahia Fotini, Mănăstirea Paltin)