Tocmai am încheiat o călătorie în Spania, unde am avut ocazia de a mă întâlni cu românii ortodocşi din nouă parohii, am avut un dialog cu preoţii şi preotesele din Protopopiatul Castilla – La Mancha, am slujit, am avut zeci de ore de discuţii individuale şi chiar am spovedit anumite persoane. A fost o experienţă greu de cuprins în cuvinte. Am cunoscut preoţi jertfelnici, preotese vizibil implicate în viaţa parohiei, credincioşi dezinvolţi, care au curajul de a se deschide şi de a mărturisi public problemele cu care se confruntă în propriile familii. Atmosfera creată la întâlniri ne-au determinat şi pe mine, şi pe soţia mea să vorbim adesea chiar plecând de la experienţa proprie, despre problemele ce pot să apară într-o familie. Am insistat asupra faptului că o situaţie tensionată ivită între doi soţi este un semn că a venit timpul unei schimbări. Criza dintr-o familie este, de fapt, o şansă de a constata că nu avem dragoste desăvârşită, dar e şi un îndemn la a lupta pentru a o dobândi. Atunci când ne este mai greu, atunci putem fi mai receptivi la a ne deschide inima către Dumnezeu, spre a ne împărtăşi din iubirea Lui dumnezeiască. De fapt, orice ispită ar avea omul pe lumea aceasta, ea e o şansă de a-şi întări credinţa, de a învăţa să-şi pună nădejdea doar în Dumnezeu şi, mai ales, de a conştientiza că poate să aleagă dragostea. Căci a iubi nu se poate reduce la un sentiment – pe care-l ai sau nu –, ci este o lucrare, o alegere de viaţă. Noi putem opta oricând nu pentru a iubi omeneşte, adică limitat şi condiţionat, ci dumnezeieşte. Să-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubeşte şi pe noi Dumnezeu e un lucru perfect posibil. Altfel n-ar fi spus Mântuitorul: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Iată care este măsura în care suntem chemaţi să iubim, iată cât de sus ridică Domnul ştacheta!

În dialogurile cu cei din Spania, una dintre întrebările care m-au pus cel mai mult în dificultate a fost cea care vizează condiţia românului aflat departe de ţară şi de cei dragi. Fie că şi-a lăsat acasă întreaga familie, fie că este aici cu cei mai apropiaţi, dar e departe de părinţi sau de alte rude, de locurile natale sau de cele de care-l leagă atâtea amintiri, românul din diaspora se simte dezrădăcinat. El şi-a tot smuls rădăcinile din patria mamă, cu fiecare an petrecut „afară”, dar în ţara de adopţie nu a reuşit să-şi sădească fiinţa, nici aici nu simte că este „acasă”. Am simţit durerea din inima lor, mai ales că nici unul dintre ei nu a plecat peste hotare pentru că trăia prea bine în propria-i patrie. E greu, dacă nu chiar imposibil să găseşti, omeneşte vorbind, un sens pentru ceea ce li se întâmplă acestor români nevoiţi să plece printre străini, ori să găseşti cuvinte de mângâiere, dătătoare de speranţă. Mai ales că ei sesizează cum anii trec repede, iar momentul în care speră că vor putea să se întoarcă acasă se tot îndepărtează. Aşa cum le-am spus şi lor, eu cred că singurul răspuns la această dramă – o putem numi aşa, singura „scăpare” a românului din diaspora este să-şi asume condiţia creştină până la ultima ei consecinţă. În felul acesta, a fi migrant nu va mai constitui o povară ci, dimpotrivă, se va preschimba într-un mare avantaj. Să vedem cum e posibil acest lucru.

Noi ştim că Mântuitorul a fost, încă de la naştere, un pelerin, fiind obligat să fugă în pământ străin, în Egipt. A fost apoi o perioadă mai lungă în care a trăit în Nazaret, dar asta numai până la maturitate, când Şi-a început misiunea publică. Din acel moment, în care Şi-a asumat pe faţă statutul de Mesia, nu a mai avut un loc în care să se stabilească. Este un episod în Evanghelii în care cineva Îi spune: „Te voi însoţi, oriunde Te vei duce. Şi i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul” (Luca 9, 57-58). Evident, nu la odihnă se referea Domnul, la faptul că nu are o locuinţă la care „să tragă”. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne arată că nu există loc pe faţa acestui pământ care să-I poată fi patrie, care să se constituie într-un „acasă”. Sau, cum avea să spună mai târziu Sfântul Apostol Pavel: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Ulterior, prin secolul II d. Hr., autorul Epistolei către Diognet spune despre creştini că ei „locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. (...) Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume”. Iată, pe scurt, condiţia creştinului în lume: el nu vede pe pământ nici un loc de care să se lege, ci priveşte mereu spre ţinta călătoriei sale, adică spre Împărăţia Cerurilor. Aici avem de a face cu un paradox: Împărăţia e şi o ţintă atinsă deja (mai ales în Liturghie), dar este şi una spre care încă mai are de mers. Încât, pentru un creştin, „acasă” este acolo unde e Dumnezeu. Şi cum cu Dumnezeu se întâlneşte mai ales în inima lui, creştinul se simte peste tot ca acasă (deşi peste tot se simte străin).

Românul din diaspora, cel cu rădăcinile smulse şi nesădite în altă parte, când îşi asumă în mod deplin credinţa creştină, practic îşi fixează rădăcinile în Cer. Am văzut asta şi în Spania, şi în Italia, pe unde am mai fost în anii trecuţi, la mulţi dintre cei pe care i-am întâlnit şi care constituie acel nucleu al parohiilor ortodoxe din diaspora, constituit în duhul comunităţilor creştine din primele veacuri. Mulţi dintre aceşti credincioşi întreţin, din munca lor, pe cei rămaşi acasă, dar o fac cu smerenie, fără a pretinde vreo recunoaştere a jertfei lor. Deşi unii sunt departe de soţ sau de soţie, ei ştiu că, după învierea cea de obşte, oamenii „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Şi ei cred, o dată cu apostolul neamurilor, „că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 29-31).

Românii care au o asemenea credinţă, precum cea descrisă mai sus, reuşesc în străinătate, mai mult chiar decât acasă, să fie fericiţi, în sensul evanghelic al cuvântului. Ei sunt cei care îşi asumă cu dragoste toate greutăţile, se folosesc de „înstrăinare”, de toate neajunsurile şi durerile unui emigrant, spre a le preschimba în punţi către Cer. Vreme de opt zile, în Spania am avut şansa de a gusta, „la firul ierbii”, din condiţia românului aflat departe de ţară. În acelaşi timp, am conştientizat şi că asta îl ajută, de fapt, pe un creştin să se apropie mai mult de Împărăţie. A fost ca o eliberare acest mic exerciţiu de dezrădăcinare, am văzut că nu avem de ce să fim legaţi de ceva de pe acest pământ, nu trebuie să trăim cu teamă şi cu grijă – aceasta e sub demnitatea noastră de ucenici ai lui Hristos. Cu acest prilej, mi-am întărit şi mai mult hotărârea de a nu mai renunţa la această libertate făgăduită de Dumnezeu. Sunt recunoscător tuturor celor care, în Spania sau în altă parte, m-au ajutat în acest sens.