În Postul Mare se posteşte prima săptămână complet. Nu se face absolut nimic decât cu blagoslovenie, nici măcar focul, care se face numai cu foc din candelă. La fiecare post se ţin trei zile post negru, fără apă. Se strânge stomacul cu un brâu. Dacă cineva nu rezistă, mănâncă. Călugării n-au nimic al lor. Hainele lor sunt de obşte. Nimeni nu are bani. Cei care au bani îi dau la stăreţie. N-au mâncare în chilie. Nici mirenii n-au voie să aducă carne în mănăstire. Nu se ţin găini, nici porci.

Nu, rândurile de mai sus nu sunt pagini din vreun jurnal de călătorie. Nici fragmente de regulament interior sau însemnări ale vreunui monah sihastru apus de multă vreme. Sunt note din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (Fond Documentar, dosar 74, vol. 5,  f. 24-27) legate de viaţa duhovnicească din timpul părintelui Cleopa Ilie. Prieten al sfinților, duhovnic al românilor și stareţ al Mănăstirilor Slatina și Sihăstria. Da, a trecut multă vreme de atunci și da, părintele Cleopa este astăzi rugătorul nostru de acolo, din ceruri. Însă, dincolo de învățăturile transmise celor care i-au călcat pragul chiliei sau celor care, dintre merii din fața cerdacului i-au ascultat cuvintele cu și pentru duh, părintele Cleopa a lăsat moștenire Sihăstriei și monahilor ei pravila și buna rânduială. Iar ei, ucenicii lui de atunci, le duc mai departe ca pe un soi de testament pentru cei ce vor veni.

Și, cu toate că la Sihăstria „nu se țin găini, nici porci”, după observația comuniștilor, monahii oferă și astăzi pelerinilor cazare și masă, o altă „regulă” moștenită de la părintele Cleopa și stabilită de el însuși, pe când era stareț. Astăzi, Sihăstria părintelui Cleopa numără nu mai puțin de 120 de viețuitori – toți lucrători ai iubirii pentru celălalt. Toți într-un glas și-n duh de comuniune, ca-ntrun roi, la rugăciunile zilnice, apoi peste zi, fiecare în parte, ca albinele, îndeplinindu-și cu râvnă și asumare, cu drag și fără nicio amânare, ascultarea la care a fost rânduit de către părintele și starețul lor, arhimandritul Arsenie.

Am ajuns la Sihăstria joi, în jurul amiezei. Otpustul Liturghiei se făcuse de ceva vreme și i-am găsit pe părinții Sihăstriei în câmpul muncii. La propriu. Unii iau drumul pădurii cu o căruță agățată de un tractor, alții – ca niște fini simțitori ai domeniului portretisticii și ai picturii bisericești – aranjează hârtia sau finisează scândura adusă din deal, le aplică tratamentele care să le sporească rezistența în timp și apoi începe minunea. Prin nu-știu-ce tehnici de persuasiune și influență – sigur nu învățate de pe YouTube sau din vreo carte de personal development – alți monahi o conving, parcă, pe Maica Domnului să-L ia pe Hristos de mână alături de sfinții cu ceva mai mult timp liber de prin ceruri și să zăbovească puțin în atelierul lor. Ca să le poată surprinde mai bine chipurile transfigurate. Din stânga mea, monahii Caliopie și Ioil ies cu un coș împletit, plin cu pâine. Îi las pe colegii mei să filmeze momentul și-i urmăresc pe cei doi viețuitori îmbrăcați în halate albe – un soi de îngeri păzitori și făcători ai pâinii celei de toate zilele. Intră pe ușa trapezei. Intru și eu imediat după ei și-l cunosc la câteva minute distanță pe cel direct-răspunzător de bunul mers al bucătăriei și de bunul gust al ascultării pe care a primit-o. La propriu.

Pasionat al gastronomiei și al artelor plastice, Părintele Silvan, cu o experiență de ani buni în bucătărie încă dinainte de intrarea în mănăstire, pregătește masa pentru toți viețuitorii Sihăstriei în toate zilele Postului Mare. Și-n toate celelalte zile ale anului, de altfel. Ce e de-a dreptul uimitor e cum s-au aranjat lucrurile în viața lui și cum pasiunea pentru gătit, născută încă din vacanțele de vară ale copilăriei petrecute în bucătăria bunicii, a atins cele mai înalte culmi în restaurante prestigioase din Londra, Bath, Stavanger și Sandnes, două dintre ele având faimoasele stele Michelin. Adică, o garanție a celui mai înalt standard de calitate în lumea restaurantelor.

Vreo 17 ani. Cam atât cred că însumează experiența mea în bucătărie. Am debutat în gastronomia românească în cadrul unui restaurant de trei stele din Cluj-Napoca. După doi ani de profesie în cadrul acestei locații, am decis să mă transfer în bucătăria texană, pentru că dorința mea din lume a fost să cunosc cât mai multe bucătării de talie internațională, pentru a-mi desăvârși meseria. În bucătăria texană am lucrat aproximativ trei ani. Doi ani am lucrat în bucătăria japoneză, apoi în bucătăria mediteraneană am zăbovit un pic mai mult, undeva la șase ani. Am ajuns, apoi, în bucătăria britanică și m-am specializat pe prepararea peștelui, pentru că am lucrat în Loch Fyne Fish Restaurant, Central Park, Landmark Hotel, dar și în alte restaurante din Londra, iar în Norvegia am lucrat pe bucătărie internațională, adică am pregătit rețete din toate țările.

De Buna Vestire, așa cum se întâmplă la marile sărbători, „mângâierea” culinară din trapeza Mănăstirii Sihăstria este, bineînțeles, peștele. Am stat, așadar, alături de Părintele Silvan și am aflat că rețeta sa specială pentru ziua de 25 martie – piftie de pește – este una pe care a mai făcut-o și-n alte rânduri (vezi AICI rețeta integrală). Inedit, ar spune unii, sau neașteptat. Așa cum, total neașteptat a fost să aflu că în câteva zeci de minute tot crapul a fost curățat de câțiva dintre părinți și că e gata deja de preparare. Se vede c-au mai făcut-o și în alte rânduri și că nici soiul, nici cantitatea n-au cum să-i mai ia prin surprindere. „Ochii sperie, mâinile bucură”, aud. Și mă gândesc c-ar fi bine să rețin asta pentru momentele alea în care activitățile din redacție și... din viață par interminabile sau, uneori, imposibile. Și încep să aflu răspunsuri.

De ce la mănăstire e mâncarea altfel? Trebuie să recunosc – e o întrebare care mi se adresează foarte des, pentru că toți credincioșii și nu numai, în general, cei care ne calcă pragul mănăstirii, toți spun că mâncarea este deosebită, chiar dacă remarcă faptul că ingredientele folosite la un anumit tip de mâncare sunt destul de puține. Poate că un răspuns ar putea fi atitudinea noastră, a bucătarilor, și felul în care ne raportăm la ascultarea aceasta, acordând maximă atenție oricărui preparat, asemenea raportului dintre mamă și copil. Efectiv, noi bucătarii din mănăstiri gătim pentru sfinți în primă fază. Gătim, apoi, pentru oameni cu tot sufletul, cu toată dragostea, folosind ingrediente 100 % naturale și toată energia noastră. La multe dintre preparate, cum este mămăliga, fasolea la ceaun, un pește gătit în stil aghioritic, folosim plita cu lemne. Pentru că parfumul pe care îl dau lemnele și puterea calorică a lemnelor ajută mâncarea să fiarbă foarte lent. Gustul e mult mai pronunțat, are o dulceață aparte. Din punct de vedere duhovnicesc, cred că binecuvântarea și ascultarea sunt cele care desăvârșesc mâncarea. Da, pentru că degeaba m-am angajat eu ca bucătar și m-am jertfit pentru obște în ascultarea pe care o îndeplinesc, dacă nu am binecuvântarea starețului meu, binecuvântarea duhovnicului și împreună cu a lor, binecuvântarea întregii obști și încrederea de a se lăsa, oarecum, în mâinile mele, nu binecuvântează nici Dumnezeu. O nuanță mistică, spirituală am putea spune. Căci vine din altă lume.

Ne închipuim că nu-i un lucru ușor, ținând cont de faptul că la marile sărbători și în majoritatea duminicilor iau masa la trapeză sute de persoane. „Nu-i ușor, da-i cu spor”, vorba părintelui Silvan. Pe loc, ca printr-un flashback, mi-am amintit de cuvântul Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex, ucenicul și biograful Sfântului Siluan Athonitul, care spunea că „întâlnirea cu aproapele devine de fiecare dată prilejul unui folos și a unui spor duhovnicesc”. Și m-am gândit că asta au făcut monahii Sihăstriei – au urmat regula, au respectat-o întocmai și, fără să știe când și cum, lucrând cu ascultare pentru aproapele, regula s-a transformat în iubire. Așa cum, tot din dragoste pentru ceea ce face, „stăruieşte cu timp şi fără de timp”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, și caută în natura înconjurătoare următoarele rețete, așa cum mi-a mărturisit:

Timpul pe care îl petrec în bucătărie este un timp în care mă construiesc și mă desăvârșesc în ceea ce înseamnă zona aceeasta gastronomică, adică în timp ce mintea și inima mea se roagă, păstrând liniștea și asigurând cumva un mediu duhovnicesc, în timp ce gătesc în bucătăria mănăstirii, în minte se creează noi planuri culinare, adică mă gândesc la noi rețete, la noi combinații. De exemplu, a venit primăvara. În timp ce supraveghez piftia, în cazul nostru, mă uit pe geam și văd dincolo de zidurile mănăstirii, văd că leurda are deja doi centimetri, iar dacă o mai las două săptămâni înflorește, se pierde, devine amară și nu mai pot să fac pesto. Și așa, încerc să îmi planific și să văd ce pot să folosesc din ceea ce Dumnezeu mi-a dat în momentul acesta. Fiind, deci, în această ascultare, pot să zic că sunt plin de bucurie.

Și cum darul din dar se face Rai, așa și el ia bucurie din bucuria celorlalți. E un fel de „sevă” care îi dă putere să ducă la bun sfârșit „misiunile speciale” care îi sunt încredințate mai ales în zilele mari ale hramurilor. Sau atunci când, din toate colțurile Moldovei și ale țării întregi, cei care au găsit sprijin în cuvintele părinților Paisie, Cleopa sau Ioanichie, duhovnicii de odinioară ai Sihăstriei, nu le uită soroacele de pomenire și se întorc aici ca acasă, ca într-o familie lărgită. Și cu zâmbete la fel de largi și clare. Cu bucuria revederii devoalată pe chipuri, fără absolut nicio rezervă. Asta-i „sursa de energie” a părintelui Silvan, la care se branșează atunci când își amintește că e om, până la urmă, dincolo de ascultare și pasiune.

Cred că cea mai mare bucurie a unui bucătar este să vadă, la rândul lui, bucurie pe fețele oamenilor atunci când se ridică de la masă. Eu, spre exemplu, remarc bucuria părinților și a pelerinilor care iau masa în mănăstirea noastră în zilele de sărbătoare, în mod special, și o remarc încă de la intrarea în sala de mese. Pentru că, așa cum eu mă străduiesc să-mi fac ascultarea cu desăvârșire, și părinții care slujesc la trapeză fac același lucru. Este o comuniune între noi, o colaborare, astfel încât felul în care sunt așezate preparatele pe masă deja încântă privirile celor care vor gusta din ele și, astfel, apare bucuria pe față chiar înainte de a gusta din bucate, doar după miros. Iar când se ridică de la masă, când cântâm cu toții „Cuvine-se cu adevărat”, bucuria lor este atât de mare pe fețe, încât transmit fără cuvinte: „Mulțumim și plecăciune”. Același lucru îl fac și eu în fața obștii și în fața celor care iau masa la noi, în semn de recunoștință, mulțumindu-le că au acceptat cu bucurie și au binevoit să servească masa din mâinile mele.

Ieșim din bucătărie dincolo de amurg și mă gândesc, pe cărarea către chilia în care suntem cazați, ce fel de om este părintele Silvan și în ce fel minunat a lucrat Dumnezeu în viața lui. Cum a găsit Domnul un soi de corespondență tainică în agenda Lui și a făcut ca pasiunea lui Sergiu (după numele lui de botez) din vremea când era „în lume” să-l urmeze ca un camarad de încredere până în mănăstire și să-i devină aici job full-time, cum am spune noi.

În lume, lucrurile stau total altfel. Iar părintele Silvan știe asta, că de-acolo a venit acum șapte ani. În gastronomia de înaltă clasă – ca și în celelalte domenii, de fapt – este o cursă de Formula 1 pentru titlurile de „cel/ cea mai”, în materie de orice. Fiecare vrea să apară în Forbes, să fie jurat în vreun reality-show sau pionier în vreun amestec de gusturi din era post nouvelle cuisine. Într-o astfel de lume, monahul Silvan de la Sihăstria e un manifest, o întruchipare vie a autenticului. Se roagă, muncește zi după zi, învață pe ceilalți și învață, la rându-i, din purtarea și îndemnurile fraților. Sigur ar lua un loc bun la MasterChef sau la vreo altă competiție de gătit – îmi spun oarecum amuzat. De fapt, nu de concursuri culinare are nevoie și nici nu cred că l-ar încălzi diplomele sau vreun premiu. Mi-a spus deja de mai multe ori că o face pentru frați și pentru Hristos, că slava nu-i decât o boală care-i primejduiește mântuirea. Da, mântuirea e „trofeul” la care tinde părintele Silvan. Și nădejdea că, într-o bună zi, după ce va fi gătit destulă mâncare aici, printre noi, o să-l mănânce Raiul și pe el, așa cum ne dorea părintele Cleopa tuturor. Că într-o bună zi o să se întâlnească cu dânsul și o să-i confirme încă o dată că la Sihăstria „nu se țin găini, nici porci” dar, cu toate astea, mâncarea are, în continuare, un gust aparte. Că și-a lăsat ucenici vrednici în urmă.

În loc de încheiere, încă o idee la care m-am tot gândit pe drumul de întoarcere: cum ar fi, oare, să nu ne mai plângem tot timpul de faptul că mâncărurile noastre nu mai au niciun gust, că totul e o imitație a bucatelor de odinioară, pierdute undeva într-o altă lume? Poate că ar fi timpul să ne facem timp și să dăm o fugă la cea mai apropiată mănăstire. Să redescoperim gusturile autentice ale bucătăriei, păstrate cu sfințenie și azi, în era inteligenței și a ingredientelor artificiale, de către monahi și monahii – „chefi” făurari de gust și de rugăciune pentru noi, cei din lume.