De ce se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, când în realitate vorbim numai noi?

E totuși un dialog, pentru că Dumnezeu este Cel care ascultă rugăciunile noastre. Când vorbim cu cineva, celălalt, care ascultă, consimte, aprobă ceea ce spunem noi. Sau, din când în când, cum se întâmplă, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea. Este un răspuns din partea lui Dumnezeu. Sau ne ascultă rugăciunea, și atunci, totuși e un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.

Uneori, inima dorește să-I cânte slavă și mulțumire lui Dumnezeu cu propriile cuvinte. Cum putem, deci, să ne rugăm în doi sau într-un grup mai mic?

Întâi, rugăciunea aceasta făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. Și aminteam în ceea ce am spus că, în momentul când Sfântul Petru era arestat, cu picioarele în butuci, în temniță, undeva într-o casă se făceau rugăciuni de către mai mulți pentru el, însă toți erau îndreptați cu mințile ca niște săgeți în sus, dacă am putea spune așa, către Dumnezeu. Toți aveau același dor, aceeași năzuință, aceeași rugăciune. Se rugau toți în același sens, ca Sfântul Petru să fie scăpat de la moarte, căci a doua zi trebuiau să-l scoată ca să-l execute în văzul ierusalimitenilor și apostolul trebuia să moară. Atunci creștinii se rugau să fie scăpat din închisoare, de fapt să fie scăpat de la moarte. Și, pentru că se rugau toți cu același dor, cu aceeași intenție, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea.

Așa încât, atunci când se roagă mai mulți laolaltă dimineața sau seara – cum ne rugam de pildă pe la internatele școlare, când ne scoteau afară din dormitoare sau de unde eram și, în curtea mănăstirii sau în curtea școlii, unul citea rugăciunea și ceilalți ascultau – este frumos acest lucru, însă, cu această condiție necesară, ca să fie toți atenți la cuvintele rugăciunii.

Rugăciunea particulară este mai bună, mi se pare mie, pentru că atunci când mă rătăcesc cu mintea și cu atenția și nu sunt atent la ceea ce am spus, mă întorc înapoi și repet rugăciunea. Sunt atent și mă căiesc și zăbovesc asupra unor pagini sau a unor paragrafe din rugăciune. O fac eu, singur. Dar când sunt mai mulți împreună cu mine, nu pot să-i opresc pe toți s-o iau de la capăt cu rugăciunea de unde m-am rătăcit eu cu mintea. Și de aceea zic, rugăciunea în grup este foarte bună când toți sunt în același gând de rugăciune și atenți la ceea ce se spune. Iar dacă se întâmplă cazuri din acestea, cum am spus despre mine, atunci e mai bine să fie rugăciunea particulară, fiecare să se roage în parte, în taina vieții lui.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Sofian (Boghiu), volumul I, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 59-61)