Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău

Documentar

Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

    • Pictura lui Tonitza a salvat biserica Mănăstirii Durău
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

„La vremea aceea, tehnica encaustică pe care avea să o aplice Tonitza la Durău era o tehnică unică în România și foarte puțin se folosise în lume. În toamna anului 1935, el, împreună cu ucenicii săi au zugrăvit pereții bisericii cu ceară fiebinte și au lăsat lucrarea să se odihnească toată iarna. În primăvara anului următor au trecut la pictura propriu-zisă. De aici această transparență, pentru că în spatele picturii este ceară.”

Între cele două Războaie Mondiale, la Mănăstirea Durău are loc, din pronia lui Dumnezeu, un eveniment care avea să asigure celebritatea, dar şi supravieţuirea bisericii din piatră a acesteia. Zidită între anii 1832-1835, în perioada domnitorului Mihai Gr. Sturdza, biserica Mănăstirii Durău a avut pictat dintru început doar pridvorul, în ulei, în manieră neobizantină, de către doi călugări de la Constantinopol. Unul dintre ei s-ar fi numit Haralambie Agnostul

Interiorul lăcașului de rugăciune avea să-și primească deosebitul veșmânt pictural abia o sută de ani mai târziu. Nu se știe motivul acestei pauze. Probabil probleme financiare și poate și rânduiala lui Dumnezeu, căci pictura realizată sub atenta coordonare a lui Tonitza a constituit o garanție a existenței neîntrerupte a acestei biserici. Monumentala lucrare, care a cuprins pictarea altarului, naosului şi pronaosului, i-a conferit lăcașului de rugăciune titlul de monument istoric, supravieţuind astfel vicisitudinilor perioadei comuniste.

Iată cum s-au petrecut faptele:

În 1935, prin strădania generalului Paul Gotcu, medicul Casei Regale, și cu sprijinul unor credincioși, interiorul bisericii Mănăstirii Durău va fi împodobit cu pictură în tehnică encaustică, realizată de studenți și absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din Iași, călăuziți de dascălul lor, Nicolae Tonitza. Însuși Paul Gotcu îi va aduce de la Paris lui Tonitza vopselele necesare. Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, mijlocește pentru obținerea aprobării necesare de a picta biserica de la Durău.

Maica Daniela ne-a explicat cum a procedat artistul: „La vremea aceea, tehnica encaustică pe care avea să o aplice Tonitza la Durău era o tehnică unică în România și foarte puțin se folosise în lume. În toamna anului 1935, echipa a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte și a lăsat lucrarea să se odihnească toată iarna. În primăvara anului următor, au trecut la pictura propriu-zisă. De aici această transparență, pentru că în spatele picturii este ceară. Acest lucru a fost permis și de climă, care la noi este răcoroasă, fiind totodată și o garanție că ceara nu se va topi”.

În vara anului următor, însoţit de Corneliu Baba, Petru Hărtopeanu, Călin Alupii, Serafim Bodnariuc şi alţii, cărora li se alătură Varahiil Muraru, pe atunci frate de mănăstire, Tonitza începe pictura pe care o va finaliza în anul 1937.

Ochii de copil din capodoperele lui Tonitza

Abordarea temelor era una modernă la acea vreme, cu totul ieşită din comun. Penelul maestrului poate fi recunoscut repede: ochii de copil din capodoperele sale îi regăsim și la Pruncul Iisus din scena Naşterii. Oamenii obișnuiți și sfinții „așezați” pe pereți poartă chipuri şi straie cu trăsături şi motive populare româneşti autohtone.  Regăsim printre ei țărani de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu, dar şi de trăinicia credinţei lor.

 „Nicolae Tonitza nu era pictor bisericesc, ci laic. Starețul de la vremea aceea a avut curajul să-i dea mână liberă să-și exprime tot simțământul lui artistic. Cu învoirea călugărului, i-a propus să nu urmeze erminia picturii bisericești. Astfel a realizat doar opt scene biblice (șase în biserică și două în altar), cu personaje foarte mari și culori foarte calde”, spune maica Daniela. 

După finalizarea picturii, în anul 1937, aceasta a fost sfințită la data de 14 septembrie, așa cum ne informează și inscripția aflată deasupra intrării în pronaos:

„Cu voia Tatălui, cu binecuvântarea Fiului și ajutorul Sfântului Duh, în vremea păstoriei IPS Nicodim, mitropolitul Moldovei, prin strădania doctorului Paul Gotcu și sprijinul câtorva dreptcredincioși creștini, împodobitu-s'a acest sfânt lăcaș, în milostivă clacă, de studenții și diplomații Academiei de Arte-Frumoase din Iași, sub călăuza dascălului lor, zogravul N. Tonitza. Sfințirea lucrului de zugrăvire și înoire s'a făcut cu strălucită sărbătoare la 14 septembr. 1937”.