Drept ai răspuns, fă aceasta și vei fi viu (Luca 10, 25-37)

Suntem la început de post. Vă rog nu formalizați postirea. Treceți peste rețete, regimuri și construcții de nutriție. Postul este despre pocăință și părere de rău, este despre cât bine ne-a făcut Dumnezeu, Samarineanul nostru boieros, ridicându-ne din moarte și agonia păcatului. Iar a pocăi păcatul înseamnă, în fapt, a crește în blândețe și curajul de a asuma Harul lui Dumnezeu ca har de viață dătător. Rugați pe Domnul Dumnezeu, Căruia aduceți slavă prin postire, să nu vă lase să pierdeți roada cea mai de preț a postirii: pocăința! 

Un om râvnitor caută să afle de la Domnul Hristos cine este aproapele său. E contextul în care El ne dăruiește spre învățare și trăire Pilda samarineanului milostiv. Să nu uităm însă contextul liturgic. Auzim în Biserică această pildă după ce am ascultat taina vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor (Luca 8, 26-39), pilda Sărmanului Lazăr și bogatului nemilostiv (Luca 16, 19-31), minunea vindecării femeii cu scurgere de sânge și învierii fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56). Multe chipuri de a surprinde moartea, moartea în ipostasele sale fizice și morale, sociale și comunitare. Urcăm deja de câteva Duminici, așadar, către întâlnirea cu postirea din ampla călătorie a virtuților ce este Postul Nașterii Domnului Hristos, având la îndemână lecția morții, a morții care pentru a deveni înviere are nevoie de El: Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Născut, nu făcut.

Am avut sub ochii duhovnicești modele de oameni ce par sfârșiți, ce sunt sfârșiți. Un îndrăcit, un sărac cum nu e altul în Evanghelie, o femeie agonică în hemoragia ei și o fetiță moartă. Imaginea care ne cotrobăie și pe noi astăzi, încercându-ne credința. Dinaintea acestor ruine umane, intervenția Domnului Hristos este una ce ține de ordinea Împărăției cerurilor, nu de ordinea lumii noastre. El este Cel care restaurează omul. Poate cu excepția Pildei Săracului Lazăr – unde nu apare decât ca Povestitor – în toate celelalte vine fizic în ajutorul aproapelui. Duminica aceasta Biserica ne explică de ce.

Întrebat de un învățător de lege ce să facă pentru a se mântui, Domnul îi acordă credit științei sale de carte: „Ce este scris în Lege: cum citești?” (Luca 10, 26). Întrebarea nu-l surprinde pe învățător. Era obișnuit în vreme ca așa să fie interogat de publicul ascultător. Și dă răspuns bun, citând corect Scriptura: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți” (Luca 10, 27, Levitic 19, 18; Deuteronom 6, 5-10). Știe. E pe text, cum am spune astăzi. Domnul Însuși reacționează cu drag: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi” (Luca 10, 28). Această provocare la a face pentru a fi viu pare că schimbă opțiune de interogare a învățătorului de lege. Știa, teoretic, Scriptura, dar înaintea lui Iisus Hristos caută să o și trăiască. Nouă ne pare ușor răspunsul la întrebarea cunoscătorului de lege pentru că Domnul ne-a oferit, cum i-a oferit și aceluia, un răspuns-parabolă. Pilda samarineanului milostiv.

Pentru a lămuri cine este aproapele nostru Hristos se face samarinean. O spune dinaintea unui cunoscător de lege – examinat și aflat drept în răspuns – tocmai pentru a forța un pic ieșirea din interpretarea umană obișnuită vremii. Samarinenii nu prea erau iubiți, acceptați. Dar preoții de la templu ori leviții – un soi de diaconi – erau persoane importante, adevărați „vectori de imagine” le-am spune astăzi. În fața cunoscătorului Legii, Dumnezeul nostru Cel Viu, arată unde nu mai poate funcționa Legea fără Duhul Sfânt: cei doi slujitori respectă legea trecând pe lângă cel căzut în marginea drumului spre Ierihon. Nu-l puteau atinge pentru că în momentul atingerii se vădeau a fi necurați și nu mai aveau voie să lucreze în slujirea lor. O vreme. Destul de mare – patruzeci de zile. Trebuiau să urmeze un proces de curățire, de asumare publică a „păcatului” de a atinge un om aflat la nevoie. Ori Hristos tocmai aici vine să aducă plusul de omenie. Aduce moartea la îndemâna noastră, ne-o dovedește posibilă pentru fiecare dintre noi. Ne dovedește muritori înainte de a ne dovedi nemuritori. Înainte de a ne dovedi nemurirea, ne vădește fragilitate vieții. Suntem prezentați în cea mai groaznică situație. Lepădați pe marginea drumului. Între tâlhari, abia suflând, morți. Samarineanul se vădește a fi un excelent ATI-ist.

Se pleacă spre bolnav, încălcând protocolul unei Legi în care el oricum nu era acceptat. E pe lângă Lege, o Lege care nu ajută celui căzut. Doar scuză pe cei care trec pe lângă cel căzut. Domnul nu este stricător de Lege prin pilda aceasta, ci îi arată limitele. Limite care-l exclud pe omul căzut, cel care, în fond, este punctul forte al chemării Evangheliei. Ce ne spune Hristos este că-i pasă de păcătos, de omul căzut. Dar, mai ales, că așteaptă ca cei care-i înțeleg Evanghelia, chemarea, să lărgească inima lor pentru a-i cuprinde pe toți. Taina aproapelui, transmisă nouă prin Samarinean, înseamnă aflarea celui căzut, ridicare și ajutorarea lui. Susținerea lui pe termen lung. Așezarea celui căzut într-un spațiu de siguranță. Hanul despre care ne vorbește Evanghelia (casă de oaspeți, Luca 10, 34) este, în viziunea Părinților Bisericii, Biserica însăși. Atât de importantă apare ea în viziunea oamenilor din Biserica Primară. Ei simt nevoia să spună că finalitatea gesturilor noastre nu se poate împlini altfel decât în Biserică, în casa de ospeție în care toți, absolut toți suntem oaspeții lui Hristos.

Frumusețea acestui exemplu oferit de Mântuitorul este dată și de boieria Samariteanului. Un plus de aur acordat hangiului – semn că-l știa bine – pentru a nu da afară bolnavul muribund. Agonic. E impresionant și se împlinește în porunca lui Hristos dată Bisericii Sale de a nu pierde pe nimeni, de a nu da afară pe nimeni. Muribunzii fiind mai importanți ca aceia care-și împlinesc slujbele ca simpli funcționari ai lui Dumnezeu. Domnul nu dă o parabolă împotriva preoților și leviților, să ne înțelegem. Nu diluează importanța ierarhiei slujitoare, ci ne cere, ne sfătuiește, de aceea vorbește în pilde, nu în porunci despre aceasta, să nu înțepenim în credința credinței noastre. Ne cere să fim vii, apropiați oamenilor în nevoie, care nu au confesiune, ci pe Dumnezeu de partea lor. Cât de mult seamănă agonicul din pilda Duminicii acesteia cu Lazăr din povestea săptămânilor trecute și cei doi, oamenii Templului, cu bogatul fără nume vă las să descoperiți singuri. Ca în Evanghelia vindecării fiicei lui Iair e nevoie de prezența Sa pentru ca lucrurile să se schimbe. Unul din teologii moderni spune că nu e vorba doar de un samarinean simplu în Evanghelie, ci de Nazarineanul ce se face samarinean tuturor celor căzuți. Și are dreptate. Numai El a putut să ne vindece de legalisme formale pentru a învia în noi setea de aproapele, de viață întru Împărăție.

Suntem la început de post. Vă rog nu formalizați postirea. Treceți peste rețete, regimuri și construcții de nutriție. Postul este despre pocăință și părere de rău, este despre cât bine ne-a făcut Dumnezeu, Samarineanul nostru boieros, ridicându-ne din moarte și agonia păcatului. Iar a pocăi păcatul înseamnă, în fapt, a crește în blândețe și curajul de a asuma Harul lui Dumnezeu ca har de viață dătător. În acest har nu suntem agonici, oricât de căzuți am fi. Rugați pe Domnul Dumnezeu, Căruia aduceți slavă prin postire, să nu vă lase să pierdeți roada cea mai de preț a postirii: pocăința! Și fiți curajoși. Nu avem un Dumnezeu care să se opună nouă ci care, dimpreună cu noi, lucrează mântuirea noastră. Care nu e un proces lipsit de noi, străveziu la prezența noastră. Ci se împlinește numai în împreună-lucrare cu El. Dumnezeul care astăzi, în prag de urcuș spre Betleem, ne-a învățat cine este aproapele nostru.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie