Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, rostită de Mântuitorul și consemnată de Sfântul Evanghelist Luca (cf. 16, 19-31), este dovada cea mai reală a faptului că există viață după moarte, există o viață veșnică după această trăire pământească, dar, cu atât mai mult, mai există și o sentință, mai există un Rai binecuvântat și un Iad înspăimântător.

Ceea ce nu există este calea amăgitoare de mijloc, care se cere a fi o „mângâiere” pentru persoanele care cred în ea. Dar această concepție este un fals pentru că Apocalipsa ne spune: „fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (cf. 3, 16); și mai departe, la versetul 25: „celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”. Dar mai cu seamă, înainte de acestea Mântuitorul spune limpede și clar: „și vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (cf. Ioan 5, 29).

Încă de la începutul pericopei evanghelice ni se prezintă două personaje, care pot și persoane: bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Unul dintre ei are un nume: Lazăr, care este scris în ceruri, în cartea lui Dumnezeu, pe când, la cel bogat nu ni se spune numele acestuia pentru că, zic Sfinții Părinți, Dumnezeu nu l-a găsit scris în ceruri. Cartea Apocalipsei ne amintește despre asta: „știu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (3, 1). Așa este și o vorbă în popor, cam dură, dar este și adevărată, că „faci umbră degeaba pământului”. Sfântul Efrem Sirul spune că: „nu tot cel ce trăiește este și viu și nici tot cel ce este îngropat este și mort”.

Ce este esențial? Că după această viață vor avea loc două judecați: una particulară și alta universală, care va fi definitivă și irevocabilă. Fiecare dintre noi, la momentul hotărât de Dumnezeu ne vom înfățișa înaintea Lui cu bagajul faptelor noastre săvârșite pe pământ; iar în urma cântăririi lor, așezate pe cântarul judecății drepte a lui Dumnezeu, vom primi răspunsul locul cuvenit.

Observăm din Evanghelie faptul că se pune accent pe milostenie; bogatul era mândru și nesimțitor; săracul Lazăr zăcea înaintea porții lui, plin de suferințe, care dorea să se sature cu puținul ce cădea de la masa bogatului respectiv. Dar, după moarte, aceste roluri se inversează și Dumnezeu dă fiecăruia ceea ce merită cu adevărat: odihnă sau chin.

Prăpastia dintre cei doi este una destul de mare „ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Luca 16, 26). Poate fi prăpastia mândriei, a indiferenței, a nesimțămintelor celui bogat, care nu s-a milostivit spre săracul Lazăr, deși ar fi putut. Nu bogăția cinstită este o piedică în calea mântuirii, ci bogăția obținută în mod nedrept, peste noapte, dar și indiferența față de cel de lângă noi. Faptele milei sufletești și trupești sunt milostenie, miluire și mângâiere pentru cei sărmani și neajutorați. Pentru că ne spune Mântuitorul: „adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (cf. Matei 25, 40).

Trebuie să fim cu multă luare aminte la tot ceea ce facem în această viață trecătoare, cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul, pentru că toate acestea au și vor avea repercusiuni în cer! Să ne învrednicească și pe noi, Bunul Dumnezeu să fim în sânul lui Avraam, în raiul desfătării și în bucuria tuturor celor care au ascultat și au împlinit Legea și poruncile lui Dumnezeu! Amin!