„Dumnezeu sălășluiește în cei singuratici în casa liniștii ca în niște robi ai Lui singuri-luptători, întărindu-i pe ei”. Întărit de neclintita lui credință și dragoste fierbinte începe noua Lui luptă care îl vor arăta mare și luminător a toată lumea.

După puțin timp de când s-a închis pentru totdeauna în peșteră, primește încredințare că aceasta este cu adevărat voia lui Dumnezeu: „Apoi după ceva timp mintea mea și nevrednicul meu auz a auzit un glas străin și neobișnuit picurător de miere zicându-mi de trei ori: „Adu-ți aminte dar de făgăduința făcută ție mai înainte că în alt loc te vei muta în care și Împăratul pogorându-Se acolo va pecetlui pâinea”. Și într-adevăr ceea ce a urmat și trecerea veacurilor au dovedit că ostenelile și lacrimile cuviosului Părinte au devenit temelii neclintite în sfânta lui peșteră și „împăratul a coborât și a pecetluit pâinea”.

Ce descoperiri și haruri tainice a văzut această mică peșteră nu se spune. „Împreună cu aceasta", zice cuviosul cu privire la descoperirea pe care am amintit-o mai sus, au fost și altele dar ce nevoie este să le spun și pe acelea?” A ascuns astfel smeritul lui suflet toate cele ce se întâmplau în peșteră: A devenit peștera lui un loc al descoperirii lui Dumnezeu, un loc umblat de Dumnezeu, iar cel zăvorât în peșteră a devenit văzător de Dumnezeu. Cum putea deveni altfel cu un astfel de înflăcărat iubitor de Hristos? Cum nu a putut mintea aceasta să nu devină mistuită de înfricoșătorii demoni sau cel puțin să-și iasă din fire, închisă fiind  adânc în pământ neîncetat, înlăuntrul întunecatei peșteri, dacă nu ar fi fost neîncetat și în continuu luminată de lumina cea necreată a Treimii celei mai presus de ființă? Harul Duhului Sfânt a răpit mintea lui în descoperiri și i-au făcut cunoscute tainele lui Dumnezeu.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)