Despre cereștile virtuți ale blândeții și smereniei, Domnul Însuși ne învață zicând: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Nu de la îngeri vă învățați, nici de la oameni, ci de la Mine, zice El, adică de la înțelepciunea cea mai înaltă. Blândețea din afară se arată astfel: umbletul să vă fie blând, blândă și șederea, blânde privirile, blânde și cuvintele; să aveți toate acestea, căci prin ele se arată creștinul. Veșmântul omului, râsul și umbletul lui vorbesc despre el.

Blândețea sufletului, după omul cel lăuntric, este înfrânarea mâniei, îmblânzirea iuțimii și a nu căuta răzbunare când îl supără cineva, chiar dacă are putință, și să primească batjocurile fără a batjocori la rândul său. Blândețea înseamnă a nu vătăma pe cineva nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu porunca, ci a câștiga inima fiecăruia prin puterea ta.

Că binevoiește Domnul întru norodul Său și va înălța, pe cei blânzi întru mântuire (Psalmul 149, 4). Dar cei blânzi vor moșteni pământul și se vor desfăta întru mulțimea păcii. Iar despre omul ce primește odihnă și pace prin blândețe, scrie Ioan Hrisostom: „Nu e nimic mai tare ca blândețea, nimic mai puternic; ea ține sufletul nostru întru necontenită liniște și se străduiește a-l duce spre un liman, și ne este pricină a toată mulțumirea; și nimic nu poate da sufletului odihnă și mai mare liniște ca blândețea și smerenia. Ea îi este mai de cinste decât toate cununile celui ce a dobândit aceste virtuți; este mai de folos decât orice dregătorie și slavă”.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului, Editura Sophia, București, 2003, p. 67)