Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum. Când ne disprețuim și numai pentru că nu gândim la fel asupra conținuturilor noastre de credință. Când unii se cred mai deștepți doar pentru nu cred în Hristos Iisus, ci în mitologii nordice ori antice întru totul. Iar alții, crezând în Hristos urăsc și strigă doar pentru că un altul nu crede asemeni lor. Când Dumnezeu este idolatrizat nu are nici o bucurie din asta. Și în Duminica acesta, care deschide „stadionul virtuților”, perioada Triodului, lecția ne prinde bine. Nu poți pleca în întâmpinarea Învierii Domnului Hristos crezând că ți se cuvine, ca și cum Crucea ar fi o proprietate privată. 

Fariseul confundă rugăciunea cu depunerea unui CV de carieră. Problema este că nici atunci când te angajezi în cea mai modestă dintre direcțiile de viață nu începi batjocorind pe celălalt. Fariseul, mi-a spus o dată un puști, seamănă cu o vedetă de fotbal care nu dă nici doi bani pe adversari. Îi judecă după tricourile ponosite și după înfrângerile anterioare. Nu simte cine e antrenorul, nu simte inima lor care bate unul pentru altul. Mi-a plăcut teribil descrierea lui. Realistă și denotă atenție la cotidian. Fariseul face parte dintre oamenii care nu se uită în jur decât să critice, nu să admire. Suntem dinaintea unui text-lecție. Un om care judecă pe oricine nu face asemenea lui. Cred că ne privește pe toți. Orgoliul de a crede că suntem cineva îl avem cu toții. Smerenia pocăinței, nu prea. Postul de două ori pe săptămână și zeciuiala din câștig erau bune, dar nu suficiente. Inima lui nu era spațiu al iubirii aproapelui. Îndrăznesc a spune că inima lui pare că nu există. Ci doar o privire de sine. Deloc încântătoare dinaintea smeritei priviri a lui Hristos.

Vameșul nu pare să împlinească nimic din Legea Legământului c3lu vechi. Dar își știe locul. Nu intră în inima Templului. Numai ce ne-am întâlnit în duminicile trecute cu două personaje ce-i seamănă, ba chiar trei: leprosul cel vindecat și întors la Domnul să-i mulțumească (Luca 17, 12-19), Zaheu vameș și el (Luca 19, 1-10) și femeia cananeeancă (Luca 2, 22-40). Ce-i unește? Entuziasmul născut dintr-o pocăință curată, sinceră. O pocăință în care se judecă numai pe el dar vede și harul lui Dumnezeu. Înțeleg că sunt păcătoși dar și că Dumnezeu ține partea celor ce se sărăcesc de duhul lor pentru a se lăsa umpluți în inimă și rațiune de Duhul lui Dumnezeu. Pentru că pocăința nu ține numai de recunoașterea păcatelor, ci și de înțelegerea iertării fără de care viața ta, ca om, nu mai contează în raport cu nimic. Mila lui Dumnezeu ne face să contăm. Să rămânem valoare oricât de non-valori ne socotesc ceilalți, oricât de mult ar cădea peste noi stropii de oțel ai umilirii. 

Domnul Hristos nu spune că au pierdut urcând la Templu cei doi. Atât că, acela din urmă, care se roagă fără a judeca lumea în care trăiește, are și liniștea necesară de a se întoarce mai îndreptat la casa sa. O inimă bună este o inimă îndreptată. Legată de bunătatea lui Dumnezeu. Pilda ne spune un adevăr pe care nu-l admitem ușor. A te ruga nu înseamnă niciodată a-I spune lui Dumnezeu, ci a ști cărui Dumnezeu te rogi. Un Dumnezeu al smereniei nu exclude critica inteligentă asupra realității lumii. Dar în mod cert nu admiră critica de cârcotași și comportamentul de delator dinaintea Lui, a Celui care ne învață că întru Împărăția lui Dumnezeu intră cei care se asumă ca oameni ai lui Da când e Da și Nu când e Nu! Pocăința vameșului nu este făcută la jumătatea drumului. Câtă vreme inima noastră este dinaintea lui Dumnezeu, drumul spre altar e întreg. Pocăința noastră ține de bucuria de a fi cu El. Printre lacrimi, smerindu-ne viețile de dragul slavei Învierii.