Deoarece avem mândrie – fie evidentă, fie ascunsă, fără măcar să ne dăm seama de ea – Dumnezeu voind să ne cureţe de acest păcat urât, stârneşte o furtună pentru a elimina toată “drojdia” care s-a acumulat mai ales la vreme de nepăsare duhovnicească. Tot felul de gunoaie sunt aruncate în mare, mai ales în port, şi dacă n-ar fi fost furtuni, marea ar fi devenit extrem de poluată. Dar faptul că marea este curată şi limpede se datorează furtunilor ocazionale.

Din punct de vedere duhovnicesc, acelaşi lucru se întâmplă cu sufletul nostru: cu marea sufletului nostru. Se acumulează deşeuri încetul cu încetul din pricina diferitelor noastre patimi şi fapte necugetate, iar diavolul îşi aruncă şi propriul său gunoi. Noi nu vedem câte deşeuri s-au acumulat. Dumnezeu ştie şi deoarece El doreşte să ne cureţe, El provoacă furtuni în raport cu acumularea de deşeuri şi în acest fel El curăţă marea sufletului nostru. Uneori, după ce trecem printr-o ispită cu răbdare, vedem că sufletul nostru este liniştit, vesel şi uşor ca aerul. Din partea noastră, e necesar să fim atenţi pentru a nu acumula deşeuri, aşa încât furtuni de o mărime corespunzătoare să nu mai fie necesare.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 199)