După prizonierat. Sfârşitul cuvios al lui Leonidas – Viața părintelui Haralambie Dionisiatul (17)
La îndemnul dascălului său, Ilie, dar şi a consătenilor lui, a rămas pentru a-i ajuta pe fraţii lui în acea perioadă grea a ocupaţiei.
Aşa cum am mai spus, ne aflam în perioada întunecată a ocupaţiei. Haralambie, credincios făgăduinţei lui, nu-şi mai aparţinea sieşi. Dacă a mai rămas în lume, a făcut-o pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu. La îndemnul dascălului său Ilie, dar şi a consătenilor lui, a rămas pentru a-i ajuta pe fraţii lui în acea perioadă grea a ocupaţiei. Dar prin anul 1944, când deja armatele de ocupaţie se retrăgeau, s-a întâmplat în familia sa un alt eveniment dureros.
Sfârşitul cuvios al lui Leonidas. Haralambie, ocrotitorul familiei
Tatăl lui Haralambie şi-a presimţit cu mult timp înainte sfârşitul său. Ca un alt Iacov şi-a chemat fiii. Celor doi gemeni le-a spus că în continuare vor fi datori să arate supunere, ascultare şi respect părintesc faţă de Haralambie. Iar pe el l-a chemat separat şi i-a spus:
- Fiul meu, iartă-mă că nu te-am lăsat să studiezi. Atunci nu se putea altfel, iar acum eu plec. Ia aminte însă să nu uiţi de făgăduinţa făcută lui Dumnezeu. Acum numai un lucru cer de la tine: ca de acum înainte să devii tu ocrotitor al familiei. Dorinţa mea este ca aceşti doi copii să studieze. După aceea, ai toată binecuvântarea mea să mergi unde te va lumina Dumnezeu.
Iar după ce a spus aceste cuvinte, binecuvântatul Leonidas a închis pentru totdeauna ochii.
Aceste ultime cuvinte ale lui au rămas pentru Haralambie ca o moştenire preţioasă. De aceeaşi părere a fost şi Ilie, povăţuitorul său duhovnicesc. Dar şi îndurerata lui mamă, cu cuvinte rugătoare, îi cerea acelaşi lucru. Şi astfel, datorită acestui eveniment neaşteptat, şi-a asumat pentru un timp sarcina de a fi ocrotitor al familiei. Însă aceasta nu înseamnă că s-a stins arzătoarea lui sete duhovnicească, ci dimpotrivă, din ziua aceea s-a închis cu desăvârşire în sine însuşi. Ziua lucra din greu, iar noaptea priveghea.
Postea mai aspru ca oricând. Mângâiere şi împreună-nevoitor îi era Ilie, povăţuitorul său duhovnicesc, dar şi cei de un cuget cu el, stiliştii. Lunea, miercurea şi vinerea mânca o dată în zi, nu mai pâine şi apă, după apusul soarelui.
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 39-40)
