Viaţa noastră poate deveni sfântă în toate privinţele numai atunci când adevărata cunoaştere a bazelor ei metafizice se împleteşte cu iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi semenii noştri. Când vom crede cu tărie că suntem creaţia lui Dumnezeu, Fiinţa Primordială, va deveni evident faptul că nu e cu putinţă o îndumnezeire pentru noi în afara Treimii. Dacă recunoaştem că, în ontologia ei, întreaga natură omenească e una, atunci de dragul unităţii acestei naturi ne vom strădui să-l iubim pe aproapele nostru, parte vecină din fiinţa noastră.

Duşmanul nostru cel mai neîmpăcat e mândria. Puterea ei e imensă. Mândria sapă la temelia oricărei aspiraţii a noastre, viciază orice întreprindere a noastră. Cei mai mulţi dintre noi cad pradă amăgirilor ei. Omul vrea să domine, să-şi impună altora voia proprie; şi aşa se iscă conflictul între fraţi. Piramida inegalităţii e contrară revelaţiei privitoare la Sfânta Treime, unde nu există mai mare, nici mai mic, unde fiecare Persoană posedă plinătatea absolută a Fiinţei Divine.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 140)