Făţărnicia, lenea şi viclenia nu sunt neputinţe

Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-şi facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit„aproape mort” (trăind o viaţă biologică, socială, intelectuală şamd, dar nu una dumnezeiască). Precum samarineanul milostiv, aşa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin Taina Botezului şi, apoi, prin cea a Spovedaniei) şi a turna pe ele untdelemn (Taina Sfântului Maslu) şi vin (Taina Sfintei Euharistii). Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate ‒ şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte ‒, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă

Suntem oameni neputincioşi ontologic. Oameni răniţi. Rădăcina tuturor rănilor noastre este rana primordială creată prin despărţirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam şi Eva au ales să nu asculte de Dumnezeu şi nu numai că au schimbat hainele de lumină (har) cu cele „din piele”, dar s-au şi ales cu o rană adâncă, pe care nici un om nu o poate vindeca, cu excepţia Celui care este şi Fiul Omului, şi Fiul lui Dumnezeu.

Despre aceasta ni se vorbeşte în parabola samarineanului milostiv (Luca, 10, 25-37). Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-şi facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit, „aproape mort” (trăind o viaţă biologică, socială, intelectuală şamd, dar nu una dumnezeiască). Precum samarineanul milostiv, aşa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin Taina Botezului şi, apoi, prin cea a Spovedaniei) şi a turna pe ele untdelemn (Taina Sfântului Maslu) şi vin (Taina Sfintei Euharistii). Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate ‒ şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte ‒, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem să vedem mai departe de faptele, gândurile şi stările noastre sufleteşti, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, priveşte la ceea ce le-a generat şi ne îndeamnă să avem nădejde că, deşi ne-am întunecat, suntem, în continuare, „chip al Său”. Abia având această convingere, putem căpăta curaj să ne întoarcem la Dumnezeu şi, mai mult, putem să nu mai judecăm sau să nu ne mai supărăm pe aproapele nostru atunci când (ne) greşeşte, văzând la el mai degrabă rana din care iese puroiul răutăţii. Aceasta este mila creştină, milostivirea pe care suntem chemaţi să o avem şi care nu este un sentiment, ci o atitudine şi o înţelegere existenţiale.

Sunt şi situaţii în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorică, mai dură chiar, faţă de cei care nu se raportează onest la propriile răni. Este mai întâi cazul făţărniciei, pe care o sancţionează adesea în persoana unor farisei. Făţarnicul este cel care, deşi e rănit (cu păcate, neputinţe etc.), se arată a fi sănătos înaintea oamenilor. E ca şi cum o persoană grav bolnavă ar ieşi din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalţi cu aşa-zisa „sănătate” a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevărată nebunie). Alte două situaţii se regăsesc în pilda talanţilor, când cel care îngroapă talantul primit este numit „slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26). Leneşul este cel care se dă rănit, deşi nu este. Viclean este cel care se foloseşte de rană spre a se îndreptăţi şi a obţine daruri pe care era chemat să le primească doar lucrând la vindecarea sa. Cine e şi viclean, şi leneş, se foloseşte de o rană a sa oarecare, accentuându-i gravitatea până în punctul în care ea l-ar copleşi şi l-ar face cu totul neputincios, deşi în realitate ea nu este atât de mare încât să-l împiedice a lucra la mântuirea sa.

Faţă de unii ca aceştia, Mântuitorul Iisus Hristos Se manifestă mai ferm spre a-i trezi, arătându-le că, pe drumul spre Împărăţie, este o maximă înţelegere faţă de neputinţe şi boli, patimi şi păcate de tot felul, că tot omul este primit cu atât cât poate el lucra şi înţelege. Dar nu se acceptă scuze şi pretexte pentru nelucrare. Iar lucrare nu poate fi decât teandrică, adică divino-umană. Chiar dacă partea omului este microscopică, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, cea omenească nu poate lipsi cu totul. Fărâma aceasta de contribuţie a noastră ne conferă, de altfel, şi o demnitate pe care nici o altă creatură nu o mai are înaintea lui Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie