Cuviosul Gherasim s-a născut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, și încă din copilărie a simțit chemare spre viața monahală. Sub povățuirea Ieroschimonahului Nicolae Șeptelici, care se retrăsese la Pocrov după mulți ani de viețuire la Mănăstirea Neamț, a învățat rugăciunea și înțelesul vieții duhovnicești. Tradiția locului și rugăciunea nevoitorilor din Sihăstria Pocrovului l-au îndemnat să se alăture fraților din obște. Astfel, în anul 1755, egumenul Nicolae Șeptelici îl tunde monah, urmând ca mai apoi să fie hirotonit și preot.

Dorind să cunoască viețuirea călugărilor din Muntele Athos și de a se închina locurilor sfinte, merge în Grădina Maicii Domnului. În timpul acela era renumită obștea de la Schitul Sfântului Ilie al Mănăstirii Pantocrator, păstorită de starețul Paisie Velicikovski. Viețuirea și învățătura acestuia au atras mulți monahi de diferite neamuri, dintre care cei mai mulți erau români. Socotind că a găsit un povățuitor iscusit în lucrarea Rugăciunii lui Iisus, intră în frățimea cuviosului stareț.

Însă, nu după multă vreme, starețul Paisie împreună cu obștea sa hotărăște să plece din Muntele Athos căutând loc de viețuire în Țările Române atât pentru greutățile materiale pe care le întâmpinau pentru întreținerea obștii cât și pentru dezvoltarea ei în continuare. În luna septembrie a anului 1763, starețul, împreună cu cei 64 de ucenicii, români și slavi, se așează la Mănăstirea Dragomirna care îi fusese pusă la dispoziție de către mitropolitul Gavriil Calimachi și de către voievodul Grigorie Calimachi.

La  Dragomirna, călugării paisieni au hotârât ca să păstreze tipicul de slujbă care era mai înainte iar așezămintele vieții de obște moștenite de la Sfinții Părinți să se păzească neclintite atât de monahii care viețuiau în mânăstire cât și de cei care aveau îndatoriri în afara mănăstirii.

După ce viețuiește pentru o vreme la Dragomirna, părintele Gherasim primește binecuvântarea de a se retrage la pustie, la Agapia Veche, unde rămâne în continuare sub povățuirea duhovnicului său.

Chiar dacă gândul domnului Constantin Moruzi și al mitropolitului Gavriil Calimachi prin aducerea lui Paisie cu obștea sa de la Dragomirna, mai întâi la Secu și apoi la Neamț, a fost de a statornici rânduiala paisiană la toate celelalte mănăstiri, lucrul acesta a adus nemulțumirea părinților din vechea obște de la Neamț care a fost mutată între timp la Mănăstirea Râșca.

Cu toate că starețul Paisie ocârmuia cu dragoste și blândețe pe monahii aflați sub ascultarea sa, și la Pocrov a existat o stare de nemulțumire datorată pierderii autonomiei. Schitul Pocrov, la aproape 70 de ani de la întemeiere, ajunsese într-o stare de învechire, însă viețuitorii lui nu priveau cu ochi buni atârnarea de Neamț. Totuși, în încercarea de a reface schitul, egumenul Nifon Udescu cere binecuvântarea starețului de la Neamț, care îl împuternicește printr-o scrisoare din anul 1782, să adune banii necesari. Dar, nu după mult timp, renunță la egumenie și se retrage în obștea vechilor nemțeni de la Râșca.

Dorind să așeze egumen la Pocrov, cuviosul Paisie, cu sfătuirea soborului de la Neamț, l-a găsit potrivit pe ucenicul său de la Agapia Veche, ieroschimonahul Gherasim, care era cu metania de la Pocrov. Astfel, încredințându-se rugăciunilor duhovnicului său, lasă pustia și vine la Pocrov, ca unul care îi cunoștea pe vechii părinți și nevoile sihăstriei.

Pe de o parte, sărăcia și puținele mijloace de întreținere dar și prestigiul călugărilor nemțeni de atunci, au impus trecerea Pocrovului sub Neamț. Pentru aceasta, unii l-au acuzat pe starețul Paisie că încalcă aşezământul ctitorului, dar acelora le-a răspuns: „Nu am atârnat Pocrovul de Neamţ, ci Neamţul de Pocrov, că toată rânduiala şi aşezarea de acum din Neamţ din Pocrov sunt”. Prin aceasta arăta că aşezământul ce-l întocmise încă de când era la Dragomirna cuprindea şi dorinţele de vieţuire călugărească ale Sfântului Pahomie.

În timpul egumeniei lui Gherasim s-a ivit o neînțelegere legată de un adaos de condei străin în testamentul ctitorului Pahomie a unui călugar zelos, care oprea a nu se mânca de frupt în schit. Astfel, pe 7 februarie 1785, egumenul de la Pocrov îi scrie mitropolitului Gavriil Calimachi ca să dezlege această problemă fapt pentru care mitropolitul stabilește ca adaosul din testament să nu fie poticneală pentru viețuitorii schitului.

Purtând până la sfâșitul vieții crucea ascultări în rugăciune și nevoință, cuviosul Gherasim se mută către cereștile locașuri la începutul anului 1800, fiind înmormântat în cimitirul Schitului Pocrov.