Fiind egumen, citea Molitfele Sfântului Vasile la bolnavi. Înainte de aceasta, spovedea bolnavul şi ţinea post şi sfinţia sa şi cel suferind. Odată, a vindecat cu rugăciunea un copil de 12 ani, paralizat. În timp ce îi citea molitfele, pe la jumătate, copilul s-a ridicat în picioare şi a început să strige „tată” şi „mamă”. Atunci toţi s-au minunat şi au început a plânge.

După ce a fost dat afară din mănăstire, odată cu decretul, a stat patru ani pe pământul unui credincios, într-un bordei. Avea opt stupi acolo, pe care-i îngrijea; cu jumătate din ce lua de la stupi trăia sfinţia sa, iar cealaltă jumătate o dădea omului pe al cărui pământ stătea.

Preotul din acel sat i-a luat şi Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, ca să nu poată citi la vreun credincios. Dar văzând că Părintele Onufrie se smereşte, vine ca un simplu credincios la biserică, cântă Duminica la strană, nu caută bani şi altele asemenea, pe urmă i-a dat înapoi şi Molitfelnicul, şi epitrahilul şi crucea, şi îl lua peste tot cu el, la înmormântări, la botezuri şi la toate slujbele, dându-i şi cele de nevoie.

Deşi a fost mulţi ani preot şi egumen, Părintele Onufrie nu a predicat niciodată, decât numai cu fapta. O singură dată a ieşit să predice, dar, începând să vorbească, îi curgeau lacrimile, neputându-le opri. Plângeau şi oamenii din biserică împreună cu sfinţia sa. Şi din această pricină, de atunci n-a mai ieşit la predică.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 774)