Ieroschimonahul Sava Popescu, Mănăstirea Stânişoara din Argeş (1830 - 1904)

Acest cuvios părinte a fost un vas ales al monahismului nostru, întrecând pe mulţi cu nevoinţa, cu tăcerea, cu liniştea şi cu lucrarea minţii.

Părintele Sava era fiul cel mai mare al preotului Nicolae Popescu, din satul Bucşeneşti (Argeş), plaiul Loviştea. Tatăl său l-a dat la Seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea, cu gândul să-l facă preot şi să-l lase urmaş în locul său. Dar tânărul Ştefan, fiind chemat de Dumnezeu la nevoinţa călugărească, după doi ani a părăsit Seminarul şi s-a dus la Mănăstirea Stânişoara. În secolul al XIX-lea, această mănăstire era cea mai vestită sihăstrie din Ţara Românească. Loc retras de lume, fără căi de acces, cu rânduială de viaţă atonită, unde nu intra parte femeiască. Pentru liniştea şi rânduiala acestei mănăstiri, nu puţini călugări iubitori de Hristos se nevoiau aici.

În această sihăstrie a intrat şi tânărul Ştefan, prin anul 1850. După trei ani de ascultare, a fost călugărit, primind numele Sfântului Sava cel Sfinţit. Mai târziu, văzând stareţul buna lui aşezare în râvnă pentru cele duhovniceşti, l-a hirotonit diacon şi preot în obştea Mănăstirii Stânişoara. Ziua şi noaptea zăbovea în biserică, slujea cu evlavie cele sfinte, cânta frumos, vorbea puţin cu oamenii şi permanent cu Dumnezeu. În chilia lui nu primea niciodată pe nimeni. Acolo, ca într-o biserică de taină, se ruga neîncetat, vărsa neştiute lacrimi, adăuga multe metanii şi privegheri de toată noaptea şi se împărtăşea din bucuriile Duhului Sfânt.

Auzind de petrecerea fiului său, preotul Nicolae Popescu s-a dus şi el la mănăstire şi s-a călugărit cu numele de Nifon ieromonahul. Apoi şi fiul cel mai mic, lăsând Seminarul Teologic, s-a călugărit tot la Stânişoara, cu numele de Atanasie. Acolo s-au nevoit împreună, părintele Nifon cu fiii săi, Sava şi Atanasie, mai bine de 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru oameni.

La cererea Sfântului Ierarh Calinic, ieroschimonahul Sava s-a dus în anul 1863 să ajute la organizarea Mănăstirii Frăsinei. Ca părinte duhovnicesc al acestei sihăstrii, timp de patru ani a adunat în jurul său până la 20 de ucenici, a întemeiat viaţă de obşte, a rânduit slujbe după tipicul Muntelui Athos, apoi s-a întors iarăşi la metanie. După câţiva ani, ieroschimonahul Sava a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Turnu, pe care o povăţuieşte cu aceeaşi blândeţe şi înţelepciune timp de aproape patru ani de zile. Apoi, lăsând alt stareţ în locul lui, se retrage din nou la fericita linişte de la Stânişoara.

În anul 1890, ieromonahul Nifon se mută la cele veşnice în vârstă de 90 de ani, iar în anul 1895, Cuviosul Sava este rânduit stareţ în mănăstirea de metanie. Dar, fiind smerit şi iubitor de linişte, după puţină vreme a renunţat la această cinste, alegându-şi tăcerea şi neîncetata rugăciune. Însă, pentru blândeţea şi nevoinţa lui, tot soborul îl iubea şi îl avea de duhovnic. La fel îl căutau şi mirenii, pentru sfat şi mângâiere.

Ajungând la bătrâneţe, părintele Sava a petrecut ultimii ani numai în post şi rugăciune, fiind îngrijit de fratele său, Atanasie. Iar când şi-a simţit sfârşitul aproape, a primit Preacuratele Taine, apoi a chemat pe stareţul mănăstirii şi i-a spus: 

‒ Părinte stareţ, sfârşitul meu s-a apropiat. Iertaţi-mă pe mine păcătosul de tot ce v-am greşit şi mă binecuvântaţi, căci astăzi trebuie să stau la Judecată înaintea lui Hristos! Nu mă uitaţi la sfintele rugăciuni.

Apoi, dându-şi ultima sărutare şi plângând unul pe grumajii celuilalt, a zis către fratele său: 

‒ Părinte Atanasie, mă duc la Domnul să dau socoteală de faptele mele. Pomeneşte-mă permanent la biserică, iar trupul meu îngroapă-l alături de tatăl nostru, ca să fim şi dincolo împreună cum am fost şi pe Pământ. Aprinde lumânarea în sfeşnic şi du-te la chilie să te rogi pentru mine!

După câteva clipe, întorcându-se, schimonahul Atanasie l-a găsit pe Cuviosul Sava adormit în Domnul, cu lumânarea lângă el. Apoi, făcând slujba prohodului după rânduială, l-a îngropat lângă altarul Bisericii, alături de ieromonahul Nifon.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 489 - 490)