Indolenţă? Insolenţă? Indiferenţă?

Puncte de vedere

Indolenţă? Insolenţă? Indiferenţă?

    • Indolenţă? Insolenţă? Indiferenţă?
      Foto: Adrian Sârbu

      Foto: Adrian Sârbu

Fie că nu ne străduim din răsputeri să gustăm din Izvorul vieţii veşnice, fie că o facem fără pregătirea adecvată, fie că după împărtăşire suntem delăsători şi neatenţi, tot păgubiţi suntem. Dar chiar şi aşa, să nu deznădăjduim, nu suntem încă pierduţi. Pilda fiului risipitor ne readuce aminte că un Acelaşi Tată ne aşteaptă să „ne venim în fire” şi să ne reîntoarcem Acasă, unde sunt multe şi negrăite bunătăţi. De care, însă, nu ne putem apropia decât cu îndrăzneala cea bună, cu evlavia cea înţeleaptă şi cu sporită trezvie.

Postul e menit să ne scoată din iureşul lumii în care adesea ne lăsăm prinşi şi să ne reamintească de faptul că priorităţile vieţii noastre sunt cele de natură duhovnicească. Cum viaţa noastră adesea se des-centrează, postul, în general (şi Postul Mare, în special) are menirea de a ne ajuta să ne repoziţionăm viaţa pe calea către Împărăţie, de a (re)câştiga caracterul hristocentric al vieţii noastre.

Unul dintre principalele lucruri pe care le învăţăm în post este acela că nu putem trăi duhovniceşte dacă nu ne hrănim cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Cele patru posturi de peste an sunt rânduite de Biserica noastră ca măcar atunci să ne pregătim pentru a ne apropia, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” de Sfântul Potir. Din păcate, unii înţeleg că doar atunci avem datoria de a ne apropia astfel. Ba chiar nici măcar în cele patru posturi, ci doar în cel al Sfintelor Paşti. Or, această atitudine denotă o indolenţă ce se cuvine a fi corectată de slujitorii altarelor, care nu sunt chemaţi doar la „a păzi acest Odor”, ca nu cumva să se împărtăşească cineva fără binecuvântare de la duhovnic, ci şi la a învăţa pe cei încredinţaţi spre păstorire despre datoria de a se strădui în permanenţă spre „a gusta şi vedea că bun este Domnul”.

În acelaşi timp, un alt pericol se iveşte atunci când unii se grăbesc a împlini această poruncă altfel decât în buna rânduială statornicită de Biserică. De câte ori nu este nevoit duhovnicul să oprească de la împărtăşanie pe cei care, spre exemplu, nu vor să ierte şi să se împace cu aproapele sau, invocând faptul că le este ruşine de gura lumii, vor să se împărtăşească deşi sunt stăpâniţi de patimi pentru care ar trebui canonisiţi, primind doar aghiasmă mare!

Dar nu puţini mai sunt încă şi cei care (mai ales obişnuiţi de pe vremurile vitrege ale dictaturii comuniste) îndrăznesc a cere să se împărtăşească imediat ce s-au spovedit, fără a participa la Sfânta Liturghie, neavând vreo neputinţă sau vreo urgenţă care să justifice împărtăşirea din sfintele care se păstrează peste an în chivotul de pe sfânta masă. Acest tip de împărtăşire în regim fast-food vădeşte o altă manifestare a firii noastre slăbănogite de păcat, anume insolenţa.

Dar, chiar şi de ne împărtăşim cu pregătire adecvată, cu pocăinţă şi cu dezlegare de la duhovnic, încă nu am biruit. Atenţia noastră trebuie să fie mai sporită, cu atât mai mult cu cât în noi sălăşluieşte Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează într-una dintre „Omiliile la Postul Mare”: Gura ta primeşte acum Trupul Domnului. De aceea, păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine. Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea. Cine nu se străduieşte să împlinească aceste îndemnuri se face vinovat de un păcat numit indiferenţă, mai grav decât lasă a i se întrezări numele.

Aşadar, fie că nu ne străduim din răsputeri să gustăm din Izvorul vieţii veşnice, fie că o facem fără pregătirea adecvată, fie că după împărtăşire suntem delăsători şi neatenţi, tot păgubiţi suntem. Dar chiar şi aşa, să nu deznădăjduim, nu suntem încă pierduţi. Pilda fiului risipitor ne readuce aminte că un Acelaşi Tată ne aşteaptă să „ne venim în fire” şi să ne reîntoarcem Acasă, unde sunt multe şi negrăite bunătăţi. De care, însă, nu ne putem apropia decât cu îndrăzneala cea bună, cu evlavia cea înţeleaptă şi cu sporită trezvie.