Inima este adevărata „biserică" unde omul se întâlnește cu Dumnezeu. Inima omului caută o simțire (cf. Pilde 15, 14), atât înțelegătoare, cât și dumnezeiască, și nu află odihnă până când Domnul slavei nu vine și Se sălășluiește într-însa. Iar Dumnezeu, Care este un „Dumnezeu zelos” (leșirea 34, 14), nu Se mulțumește doar cu o parte din inima noastră. În Vechiul Testament îi auzim chemarea: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Pilde 23, 26), iar în Noul Testament ne poruncește: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

El este Cel Ce a plămădit inima fiecărui om în chip unic și irepetabil, însă nicio inimă nu-L poate cuprinde pe de-a-ntregul, căci „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (I loan 3, 20).

Și totuși, atunci când omul izbutește să-și întoarcă toată inima spre Dumnezeu, Domnul Însuși face să rodească într-însa sămânța nestricăcioasă a Cuvântului Său, o pecetluiește cu minunatul Său Nume și o luminează cu prezența Lui veșnică și plină de har. O preface în biserică a Dumnezeirii Sale, nefăcută de mâini omenești, în stare să-I oglindească „Chipul”, să-I audă „Glasul” și să Îi „poarte” Numele (cf. loan 5, 37; Fapte 9, 15).

Într-un cuvânt, omul își împlinește atunci menirea vieții, rostul pentru care a venit în lumea aceasta trecătoare.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, pp. 9-10)