Dea nouă tuturor Duhul Sfânt a contempla pe Hristos murind însingurat, de toți osândit, de nimeni înțeles. Omenește, El a murit singur - de o moarte de ocară; dar într-astfel a cutremurat întreaga lume, a schimbat radical mersul istoriei, a mântuit fericita vecinicie miliarde de oameni, S-a arătat Binefăcător întregii făpturi.

Toate acestea trebuie să le poarte pe cât este cu putință în cugetul său preotul ce se pregătește a săvârși Liturghia, căci „aceasta (trebuie) să se cugete întru voi, care era și în Hristos” (Flp. 2, 5). Cu cât mai strâns se apropie creștinul de pașii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său. Purtând în noi înșine gândul deplinei însingurări a lui Hristos, oare nu trebuie și noi să fim gata ca și moartea noastră să fie în însingurare? Dacă nouă, din dragoste pentru EL, ni s-ar întâmpla să murim fără martori în mâinile călăilor dindărătul pereților închisorilor, atunci El nu ne va lăsa singuri, ci va împărtăși cu noi soarta ce ne poate cădea, „că întru ceea ce au pătimit, Însuși fiind ispitit, poate și celor ce se ispitesc să ajute” (Evr. 2, 18).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, București, 2005, pp. 333-334)