„Părintele Sofian era ca o petală, bun ca mierea, un om îndumnezeit”

30 Noiembrie 2017 Maria Burlă Interviu
 

„A fost, cum zice Sfântul Apostol Pavel, «dumnezeu după har». Era și el om, dar era îndumnezeit, în sensul că a răbdat extraordinar de mult. Era un om atât de mare și atât de discret! Și făcea un efort imens în munca sa. Știu că, în perioada în care eram eu la București, el picta biserica Radu Vodă. Slujea dimineața la Liturghie apoi se urca pe schelă și stătea ore întregi”, își amintește stavrofora Mihaela Stroescu, stareța Mănăstirii Miclăușeni, cea care i-a fost ucenică. Vă invit să lecturați o evocare a celui care a fost și pictor de suflete.

Preacuvioasă Maică Stareță, cum ați învățat să pictați?

Specializarea mea de bază este pictura bisericească, pictura monumentală. Am terminat în ’78 Școala Superioară de Pictură Bisericească de la București. Înainte de a intra în mănăstire, am lucrat mai mulți ani pictură în nou, dar am lucrat și în restaurare, făcând parte din echipa Părintelui Sofian Boghiu, care avea mai multe ucenice care terminaseră pictură bisericească. Și pentru că sfinția sa era în comisia de pictură bisericească, ne mai dădea câte o lucrare pe lângă vreo mănăstire, ca să fim mai apropiate de ceea ce trăiam noi cu adevărat.

Cum vi-l amintiți pe Părintele Sofian?

Ca o petală. Bun ca mierea. Era de-o discreție, atât de plin de har, atât de răbdător... Mă duceam cu lucrările mele la sfinția sa, pentru că nu aveam nici un profesor de desen care să mă ajute să mai corectez anumite schițe, și trebuia să-l aștept ore bune. Avea atât de mulți ucenici și toți așteptau de la el câte un cuvânt. Or, eu, pentru pictură, trebuia să-l aștept un pic mai mult.

A fost, cum zice Sfântul Apostol Pavel, „dumnezeu după har”. Într-adevăr, a fost și el om, dar era îndumnezeit, în sensul că a răbdat extraordinar de mult. Era un om atât de mare și atât de discret! Și făcea un efort imens în munca sa. Știu că, în perioada în care eram eu la București, el picta biserica „Radu Vodă”. Slujea dimineața la Liturghie apoi se urca pe schelă și stătea ore întregi.

Cum l-ați cunoscut? Care a fost prima interacțiune cu Sfinția sa?

Pe Părintele Sofian Boghiu l-am cunoscut printr-un părinte de la Iași, care era foarte apropiat de sfinția sa, Părintele Nectarie Bostan. Ei făcuseră împreună școala de pictură bisericească și eu, fiind elevă la liceu, mă spovedeam la Părintele Bostan. La finalul liceului, părintele m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg la București. Fiind dintr-o familie mai numeroasă, nu aveam posibilități să merg la o școală în București. Duhovnicul, însă, m-a trimis la Părintele Sofian Boghiu cu un desen de-al meu, să vadă dacă mă pot înscrie la școala aceasta, pentru că era o concurență foarte mare și, pentru cei cu alte licee decât liceul de artă, îți trebuia să faci o ucenicie de doi ani înainte, ca să te poți adapta. Pentru cei cu liceul de artă sau cu studii teologice, se făcea doar un an de ucenicie sau de practică.

„Lucram pe schelă uneori 12 și chiar 14 ore pe zi”

Părintele Sofian mi-a confirmat că pot să mă înscriu și așa m-am înscris. Examenul se dădea din doi în doi ani și consta în realizarea unui portret, desen sau schițe, după o temă pe care o extrăgeai într-un bilet. Eu a trebuit să realizez Cina din grădina Ghetsimani. Chiar dacă n-am intrat de prima dată, Părintele Sofian m-a încurajat foarte mult. Pictura pe șantier este foarte grea, mai ales pentru o fată la 19-20 de ani. Al doilea an, din 104, câți dăduserăm examenul, luasem pe locul 14. Pentru mine era extraordinar! M-a ajutat Dumnezeu și am făcut școala. Mi-a fost extraordinar de dragă pictura. Lucram pe schelă uneori 12 și chiar 14 ore pe zi.

Ce mult!

Mult, dar nu era nimic obositor. Atât de multă dragoste îmi dăduse Dumnezeu! Eu am fost mai bună la desen decât la culoare sau altceva. Desenul pentru mine era o joacă, dar o joacă frumoasă. Puneam fresca pe perete și apoi desenam.

Ați stat mult în preajma Părintelui Sofian?

Da, am stat până am plecat la mănăstire. Am stat 11 ani în București. Părintele m-a ajutat cumva să fiu selectată să lucrez pentru atelierele Patriarhiei. Dar n-am putut să fac aceasta pentru că am intrat în mănăstire și, dacă am intrat în mănăstire, a trebuit să fac cele ale mănăstirii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am deprins și pictura, și viața unui adevărat creștin, dar și a unei viitoare monahii, lucru care s-a și întâmplat. Dumnezeu așa a vrut, ca eu să intru în mănăstire. Am stat, m-am gândit, am analizat și am luat-o pe drumul acesta care mi-a fost cu adevărat drag.

Astăzi, care sunt cele mai mari bucurii pe care le aveți ca stareță?

Cea mai mare bucurie este atunci când vezi că obștea merge bine și este ancorată în cele trei voturi pe care le-a depus.

De la același autor

Ultimele din categorie