Cred că nici o pildă nu ne înmoaie mai mult inimile şi ne predispune spre o mai profundă meditaţie decât această relatare a Mântuitorului despre rătăcirea şi întoarcerea fiului celui numit „risipitor” (v. Luca 15, 11-32). Nu e om care să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de aşezarea sa spirituală. O putem numi „povestea vieţii mele” fiecare dintre noi. Singura problemă ar putea fi, la o astfel de (firească) raportare, că nu am parcurs-o încă pe toată, că am ajuns cu firul poveştii până la un anume punct. Unii abia au plecat de acasă, alţii sunt încă supăraţi, de la înălţimea cuminţeniei lor, pe „risipitorii” lor fraţi, iar cei mai mulţi se află încă bâjbâind prin noroi după roşcovele aruncate porcilor. Sunt atât de multe de spus încât şi aici (ca şi la celelalte pilde, de altfel) este practic imposibil să epuizeze cineva bogăţia de înţelesuri. M-aş opri acum la câteva repere pentru cel ce încercă a desluşi ceva din relaţia cu lumea, cu Dumnezeu şi, mai ales, cu el însuşi.

Lumea Tatălui. Lumea în care trăim e asemenea unei case. Nu am ales nici unul dintre noi a ne naşte într-o familie anume, ci ne-am trezit, pur şi simplu, într-un loc. Un loc în care avem „fraţi” (adică alţi oameni) şi un Tată (adică un Dumnezeu). Imaginea lui Dumnezeu ca Tată este parte esenţială din Vestea cea bună adusă de Domnul. Cu toate acestea, încă mai avem tentaţia de a-L vedea pe Dumnezeu ca pe un Stăpân absolut (chiar ca pe un tiran, la o adică), care cere supunere orbească şi care pedepseşte pe cel ce calcă strâmb. Paternitatea dumnezeiască este poate cea mai grea lecţie pe care o avem de învăţat. După cum greu ne este a înţelege că lumea este casa noastră, indiferent cât de groaznic ar arăta, la un anumit moment, acest lăcaş. Atâta vreme cât ne situăm în proximitatea Tatălui, nu avem a ne plânge de nimic aici, căci El Însuşi ne încredinţează: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (v. 31).

Nevoia de a stăpâni. În această „casă”, în această lume, suntem chemaţi a fi stăpâni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Iar puterea de a stăpâni ne este dată de Dumnezeu pentru a o exercita în permanentă relaţie cu Dumnezeu. E ca atunci când cineva este investit ca prefect într-un judeţ oarecare de către Guvern. El nu poate exercita această autoritate, cu toate cele ce decurg de aici, decât în cadrul unui mandat. Dacă ar spune: „Eu nu mai vreau să ascult de Guvern, sunt autonom” - ar fi demis şi nu şi-ar mai putea exercita autoritatea, chiar şi dacă s-ar numi pe sine, în continuare, prefect. Asta, pentru că s-a rupt de sursa care l-a investit cu o anume putere. Aşa e şi cu omul care, precum fiul cel mic din parabolă, are un moment în care îşi cere „drepturile”, luându-şi partea sa de avere.

Discreție și libertate. Spre deosebire de un Guvern ce nu ar tolera un prefect care să nu asculte de autoritatea sa, Dumnezeu îngăduie, totuşi, omului, să exercite o anume autoritate, chiar şi după ce se rupe de El. Îi lasă toate darurile cu care l-a înzestrat şi, mai ales, îi lasă libertatea de a le folosi după cum doreşte. Dar omul nu mai poate adăuga nimic la această „avere”, o dată ce s-a rupt de Dumnezeu, ci poate doar să o cheltuiască... De remarcat modalitatea în care fiul cel mic este lăsat de tatăl din parabolă să plece. Acesta din urmă nu-şi urmăreşte fiul, nu-l „monitorizează” în permanenţă. Cu siguranţă ştie ce face şi prin ce trece acesta, dar asta fără a-i sta în coastă, cum avem noi, adesea, impresia că face Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în permanenţă în viaţa noastră, dar într-un mod paradoxal. Adică este o prezenţă de o discreţie absolută: ştie tot, dar nu e de faţă precum un „Big Brother” orwellian. Libertatea pe care am primit-o de la Dumnezeu include şi dreptul la intimitate, la ascundere faţă de El. De aceea Adam şi Eva au putut fi ispitiţi într-un moment în care Dumnezeu nu era prezent, aşa cum o făcea zilnic, în „răcoarea serii”, ca să aibă acel dialog cu dânşii. Ulterior, ei au avut posibilitatea de a se „ascunde”, când L-au auzit venind „printre pomii raiului” (v. Facerea, 3, 8-10).

Nevoia de stăpân. Ajungând să piardă toată averea, fiul cel risipitor s-a lipit de unul dintre locuitorii acelei ţări îndepărtate, care l-a pus să-i păzească porcii (v. 14-15). Omul nu poate sta, practic, deloc fără un stăpân. El e făcut spre a asculta de Dumnezeu dar, când Îi întoarce spatele, atunci această nevoie se îndreaptă dinspre Creator către creaturi. E atât de mare această nevoie a noastră, încât ajungem a ne lăsa robiţi de orice, de la a ne lăsa stăpâniţi de televizor, până la ne lăsa conduşi de lucruri de înaltă ţinută „spirituală”. Ca să nu mai vorbim că trupul nostru însuşi ne poate conduce - de aceea şi avertizează un dicton patristic că „trupul e bună slugă, dar rău stăpân”.

Robia care slobozește. Dacă Îl refuză pe Dumnezeu de stăpân, automat, omul îşi caută un altul, fie tot un om, fie, în ultimă instanţă, de fapt pe însuşi diavolul: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16, 13). Diavolul caută a ne poseda, a ne transforma într-un soi de marionetă, o unealtă mânuită după bunul său plac. Dumnezeu e însă Stăpânul cel Bun, căci stăpânirea lui e, de fapt, iubire paternă care ne respectă şi ne dă puterea de a fi cu adevărat liberi şi dumnezei după har. Ne numim pe noi înşine „robi ai lui Dumnezeu”, dar prin asta primim, de fapt, înfierea Lui şi devenim, prin creştere duhovnicească, asemenea Lui.

Dreptatea care ne încătușează. Fiul cel mare, fratele fiului risipitor, nu a putut accepta această primire plină de dragoste şi însoţită de „cântece şi jocuri”. I s-a părut nedrept ca risipitorul său frate să aibă parte de un astfel de tratament după ce a pierdut toată averea, în timp ce el, harnicul şi fidelul fiu, nu primise nici măcar un „ied” spre a se veseli, darmite „viţelul cel îngrăşat”. Ca oameni lipsiţi de Duhul Sfânt, aşa gândim şi noi: ni se pare firesc ca noi să fim iertaţi şi iubiţi necondiţionat, acceptaţi aşa cum suntem dar, odată reabilitaţi şi reintegraţi în casa Domnului (Biserica), greu putem înţelege cum alţii au parte de un acelaşi tratament (sau chiar sunt mai bine - credem noi - primiţi). Dreptatea lui Dumnezeu nu este una de natură juridică, ci ea este totuna cu iubirea Lui. Nu putem fi cu adevărat liberi până când nu scăpăm de obsedanta îndreptăţire şi de nevoia bolnavă de a ne căuta dreptatea.

A doua zi după. Cei care lecturează pilda ar putea fi ispitiţi de gândul de a alege calea păcatului, calea care îi depărtează de Dumnezeu, bazându-se pe faptul că, la întoarcere, vor fi primiţi ca nişte adevăraţi eroi. Adică pot împuşca doi iepuri: îşi pot satisface şi toate plăcerile şi, când se vor sătura, vor avea parte şi de o întoarcere triumfătoare. Numai că apar două probleme: 1) nimeni nu ştie dacă, odată ajuns atât de jos, alături de porci, va mai avea puterea de a se ridica; 2) nu există nici o garanţie că viaţa unui astfel de om nu se va încheia înainte de a apuca să se întoarcă. Fiul risipitor era neliniştit şi onest în opţiunea sa, el chiar credea că ăsta este drumul său; nu şi-a luat averea şi a plecat cu gândul de a se mai întoarce.

Pe de altă parte, puţini caută a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat a doua zi, după momentul de veselie din casa tatălui. Pilda nu ne spune nimic, e un final lăsat deschis de Domnul. Dar ne putem lesne imagina ruşinea pe care o va fi încercat fiul risipitor în zilele următoare, când îi va fi fost greu să-şi întâlnească privirile cu cele ale tatălui sau ale fratelui său. Recuperarea demnităţii de fiu nu se face în mod automat, ci cu multă pocăinţă şi cu multă lucrare. Şi Maria Egipteanca s-a întors către Dumnezeu Tatăl după 17 ani de desfrânare, dar i-au trebuit alţi 17 ani de chinuitoare asceză în pustiu, pentru a scăpa de poftele ce o încercau. Aşa încât, a pleca de lângă Domnul din simplă curiozitate sau pentru a „juca” rolul păcătosului care se pocăieşte nu este deloc lipsit de mari primejdii şi de multe osteneli.

Nici fratelui mai mare nu i-au priit, probabil, zilele ce au urmat întoarcerii „risipitorului”. Să te vezi, într-o clipă, pus pe picior de egalitate cu unul care „n-a dus greutatea zilei şi arşiţa” (Matei 20, 12), care nu a muncit în tot acest răstimp, nu poate pica bine nimănui. E o muncă teribilă cu tine însuţi, o confruntare cu cele mai ascunse răutăţi din inima ta. E, în fapt, ultima treaptă pe care eşti chemat să o urci înainte de a primi harul îndumnezeitor.

În noi sunt şi fiul risipitor şi fratele său. E o continuă pendulare a noastră între atitudinile şi alegerile celor doi. De modul în care reuşim să-i împăcăm depinde însăşi pacea noastră. Un lucru e sigur: nu-i putem aduce unul lângă celălalt decât dacă îi punem pe amândoi în faţa Tatălui ceresc. Acolo cei doi devin una, iar noi, una cu Dumnezeu.