Miezul liturgic al lunii octombrie îl constituie sărbătoarea Sfintei Parascheva. Prilej pentru a ne ruga mai mult celei ce este „mult folositoare”, dar şi pentru a reflecta, a câta oară?, asupra vieţii sale de doar 27 de ani. Deşi s-a nevoit în pustiul Iordanului mai multă vreme, citim că Parascheva este îndemnată, la 25 de ani, de un înger: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. Numai că întoarcerea sa acasă se face în cel mai desăvârşit anonimat, nimeni bănuind că străina care a venit să locuiască la Epivata era chiar Parascheva, cea care îi uimea pe toţi, nu cu mulţi ani în urmă, prin milostenia sa. Care este rostul acestei întoarceri acasă? Nu era, poate, mai firesc să fi rămas în pustiul Iordanului în ultimele clipe ale vieţii, sporind în desăvârşire în asprimea acelor locuri? De ce o întoarcere în lume?

Probabil că unul dintre principalele motive a fost şi acela că, pornind din Epivata, Dumnezeu a binevoit să proslăvească sfinţenia sa de-a lungul popoarelor balcanice, din Constantinopol până la Iaşi, via Târnovo şi Belgrad. Un alt motiv pentru care Sfânta Parascheva s-a întors acasă e posibil să fie şi acela ca ea, prin acest gest, să poată face celor din Epivata încă un dar: darul trupului său înmiresmat de harul Sfântului Duh (alături de multele pe care le oferise – de la hăinuţele pe care le dăruia pe când avea doar 10 ani, până la partea sa de moştenire pe care a oferit-o integral săracilor, înainte de a se călugări).

Faptul că Sfânta Parascheva nu a dezvăluit nimănui identitatea sa nu reprezintă doar un detaliu aghiografic, un amănunt lipsit de importanţă, ci sintetizează o sublimă şi extrem de actuală lecţie de smerenie creştină. De câte ori nu am auzit despre sau am văzut noi înşine persoane care abia aşteaptă să-şi decline, cu scopul de a impresiona, identitatea (inclusiv funcţia, poziţia socială, puterea etc.)? De câte ori nu am auzit pe câte un fiu de politician sau vreo vedetă din industria spectacolelor răstindu-se la câte un poliţist care i-a oprit în trafic: „Bă, tu ştii cine sunt eu?”. Nu are importanţă că bietul om îşi face respectuos datoria sau că la mijloc e o încălcare a vreunei reguli de circulaţie.

Această întrebare – „ştii cine sunt eu?” – e simptomatică pentru boala de care se lasă cuprins adesea omul contemporan. Un soi de mândrie prostească, împănată cu laudă de sine şi combinată cu o agresivitate izvorând din duh de stăpânire reprezintă cocktailul pe care suntem tentaţi să-l servim zilnic. Chiar şi la oameni care s-au impus în conştiinţa credincioşilor prin fapte sau prin învăţături duhovniceşti, mai găseşti uneori doze din acest cocktail, diluate în discursuri care ţintesc să impună întregii Biserici un punct de vedere subiectiv. Când suntem stăpâniţi de duhul lui „tu ştii cine sunt eu?” sau „ai să vezi cu cine ai de-a face!”, să încercăm să privim adânc şi insistent în noi înşine. Pentru că nu am mai făcut-o demult. Pentru că, de fapt, nici noi nu ne ştim cine suntem. Şi trăim pe de rost, programaţi de păcatele şi neputinţele noastre care s-au înscris în creier şi în inimă, precum un soft care a fost virusat.

Sfânta Parascheva n-a rostit o astfel de întrebare când s-a întors în Epivata. Ea ştia cine este pentru că se întâlnise cu Hristos Domnul, de Care nu se mai despărţea. Nu avea nevoie de o altfel de recunoaştere, nu era în căutarea unei identităţi în faţa căreia să i se plece cineva. Şi poate tocmai de aceea azi toată lumea o ştie. Chiar şi cel care nu se cunoaşte încă pe sine.