Aspecte introductive

În centrul capitolului asupra căruia suntem chemați să medităm astăzi se găsește un pasaj intens discutat de către exegeți. De aceea, nu va fi scopul acestui text acela de a oferi o analiză exhaustivă, ci mai degrabă cel ce a evidenția câteva aspecte punctuale. Încă din debutul unității tematice, Hristos este prezentat ca experimentând ceva nou. Alege 72 de ucenici și îi trimite, în cete de câte doi, la propovăduire. Le dă îndrumări precise și cere ca regimul lor de viață să fie unul auster. „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale”.

Apoi, îi educă. Îi învață cum să salute acolo unde se vor opri (iar în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: „Pace casei acesteia”,) și arată că nu trebuie să fie mofturoși. În fapt, slujirea lor e un apostolat, nu un lux. Vorbește apoi despre ceea ce va urma în cazul în care se vor izbi de un refuz și pune accentele clar. Odată întorși, discipolii sunt entuziasmați. Arată maestrului că duhurile se pleacă lor și sunt entuziasmați de vocația de exorciști pe care au primit-o.

Învățătorul le mai taie nițel din elan, atunci când le spune: „nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”.

Învățătorul de lege

La fel va tăia și din entuziasmul unui învățător de lege care s-a trezit în postura de a-L ispiti. De ce alege medicul Luca să nu spună că el era un fariseu, nu știm. Probabil pentru că relatarea lui era destinată unui roman încreștinat dintre păgâni, căruia acest termen nu-i spunea mare lucru. Poate și din alte pricini, Domnul știe! Cert este însă că atitudinea lui e una tendențioasă: „ispitindu-L”. Desigur, în spatele acestei aparente tentații se ascunde o întrebare extrem de banală, căreia Mântuitorul ar fi putut cu certitudine să-I dea ignore fără prea multe regrete: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”

Viața de veci și iubirea

Și totuși, Domnul e delicat. Chiar și cu ispititorii. Nu-l umilește, ci-l trimite la textele lui fundamentale. „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, sună întrebarea-răspuns. Omul reușește astfel să arate că a reușit să metamorfozeze nițel mai mult decât au făcut alții din tagma sa. În loc să îmblăjmăjească legi, titluri și lucruri de natură formală, merge drept la miez. Arată că iubirea e axis mundi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Și totuși, dă de înțeles că n-a priceput exact cum ar putea fi împlinită în modul cel mai potrivit porunca. „Şi cine este aproapele meu?”, întreabă el.

Adevărul ca poveste

Acest gând îl determină pe Rabbi să rostească o poveste. Una în care valorile sociale ale vremii sunt răsturnate. Iar accentele diferă de ceea ce învățase omul până atunci. Drumul de la Ierusalim la Ierihon reprezintă contextul. Era în fapt, o rută extrem de cunoscută în epocă. Marcat de pericole, el devine un itinerar aproape fatal pentru un călător lipsit de noroc. Aproape mort, e abandonat pe cale și ocolit de reprezentanții Legii Vechi. Pentru ei era o adevărată impietate apropierea de un cadavru. Presupunea chiar un ritual de curățire. Cadavrul era, conform Legii, un fapt impur. Nu însă și în logica lui Dumnezeu.

Samarineanul

Impur va fi și cel care se va apropia de om. Samarinean. Om dintr-o provincie care se corcise din punct de vedere religios. Exersase sincretismul într-o formă care-i diluase trăirea sinceră. Ca atare era privit ca o ființă inferioară din perspectiva Legii. Un sectar, un eretic. Însă criteriile divine erau altele. Omul avea sufletul mai puțin afectat de anumite tare care-i dezumanizaseră pe călătorii de dinaintea lui. Vede un om aproape mort și face gestul cel mai firesc posibil. Îi oferă primul ajutor. Apoi al doilea, al treilea și așa mai departe. Îl duce la han și are grijă să se ocupe de rezolvarea în profunzime a problemei.

Cel care a făcut milă cu el, sau în loc de concluzii

La finele poveștii, fariseul e nemulțumit tare de răspunsurile primite. Nici nu poate decât să îngaime, mai mult printre sughițuri, numele milostivului. Nu-i iese și pace! Însă Domnul insistă să fie el cel care trage concluziile. E un pedagog bun, care pune în lucrare capacitățile intuitive ale elevului său. Și pe ale noastre le pune la muncă adesea. Căci ne-nvață că la baza judecării lumii se găsește milostivirea. Or ea este un outcome al iubirii. Nu poți fi milostiv dacă nu iubești pe aproapele. Spoielile sociale pe care le vedem uneori pe micul ecran nu sunt decât acre simulacre ce măscăresc o virtute. La o privire atentă, ele dezgustă însă. Adevărata milă stârnește admirația. Și dorința de a fi urmată. Domnul e mărinimos și milostiv cu zidirea sa. Mila Lui nu umilește. Nu trântește doi bănuți din Înălțimea cerurilor Sale, spre a auzi cât de tare sună când se izbesc de pământ. Ori pentru a privi satisfăcut oamenii care se bat să-i prindă. Dă din toată inima. Și dacă inima lui Dumnezeu nu-i mare, chiar nu știu a cui mai este! Așa suntem chemați să fim și noi. Milostivi prin ființă. Nu prin interes! Domnul să ne deschidă inimile înspre aceasta. Vom găsi bucurie și ușurare multă! Îndrăzniți!