În copilărie și în tinerețe am jucat fotbal. Chiar am apucat să fiu legitimat la o echipă de juniori, până când un accident la coloană a pus capăt scurtei mele cariere sportive. Acum, nici măcar nu mai urmăresc vreun meci televizat. Absolut întâmplător am aflat că tocmai a început un campionat mondial, găzduit de Qatar. De aceea reiau, cu această ocazie, câteva reflecții din perspectivă creștină asupra celui mai popular sport de pe planetă. Dacă-mi permiteți, e un soi de predică pe limba microbistului de azi.

Spiritual vorbind, fotbalul atrage și pentru că reprezintă, cumva, o reflectare în plan sportiv a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de „întrecere” este una ancestrală. Satana (Lucifer) a vrut să aibă o împărăție care să o concureze pe cea a lui Dumnezeu. Apoi i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre și ei... în competiţie! Iar acum, nu ne mai putem întoarce în Raiul pierdut decât biruind în... meciul cu diavolul! Această lume în care putem câştiga Împărăţia Cerurilor este asemănată de un mare sfânt al Bisericii, Ambrozie, cu ceea ce numim azi un stadion: „Ce este lumea, dacă nu o arenă plină de luptă?”. Iar cel care câştigă această luptă primeşte „cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). Spre lămurirea celui care este „atlet al lui Hristos” ‒ în speţă, ucenicul său, Timotei ‒, Apostolul Pavel vorbeşte tot în termenii competiţiilor sportive, arătând că, atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului” (II Timotei 2,5). Şi în fotbal există reguli şi toate trebuie respectate pentru ca un gol marcat să fie şi valabil. Pentru asta este, însă, nevoie şi de fair-play din partea jucătorilor (onestitatea și asumarea greșelii sunt calități creştine fundamentale).

Mântuirea nu se câştigă decât în comuniune cu ceilalţi (în Biserică) şi având un îndrumător duhovnicesc. Tot aşa, un fotbalist are nevoie de o echipă şi de un bun antrenor. Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe creştin „să se încredinţeze în mâinile unui om bogat în virtuţi” – şi nu „de dragul de a-ţi menaja trupul” să alegi pe unul care să fie la nivelul viciilor tale. În plan sportiv, acesta este un îndemn la autodepăşire. Şi ideea de adversar se regăseşte în viaţa creştină. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte, în lucrarea „Despre desăvârşire”, despre necesitatea confruntării: „Cum ar mai putea fi numită o competiţie ca atare, dacă nu ar exista oponenţi? Dacă nu există adversar, atunci nu există nici cunună. Victoria nu există prin ea însăşi, fără ca să existe o parte înfrântă”. Adversarii creştinului nu sunt însă alți oameni, ci însăși duhurile răutăţii, cu care ne este de folos a ne confrunta. Nu degeaba spune Patericul: „ridică ispita şi nu mai este cine să se mântuiască”. Ca să rezişti la ispite, ai nevoie de post şi de rugăciune. Postul este un soi de cantonament ce are ca efect fortificarea trupului și a sufletului, înlesnind astfel legătura mai strânsă cu Dumnezeu. Apelăm la post mai ales atunci când trecem prin încercări mai grele (echivalentul competiţiilor, în plan sportiv). Dar contează ceea ce faci şi în afara posturilor, nu doar în post. După cum un alt principiu creştin spune că „cel care se roagă numai când se face rugăciune, acela nu se roagă”. Tot aşa, contează şi viaţa extrasportivă a unui jucător de fotbal, nu doar ceea ce face în cantonament sau la antrenamente.

Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul în lupta duhovnicească. Una dintre ele este aceea de a nu se lăsa „înghesuit în propria poartă”, ci de a lăsa pe diavol ‒ folosind un termen fotbalistic ‒, în ofsaid (adică în afara jocului). Dacă ştiu să fac pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere asupra mea, devine cu totul neputincios atunci când eu nu-i mai fac jocul, când nu intru, adică, în logica lui.

Cel ce doar stă pe margine şi chibiţează nu este câştigat precum cel ce joacă. Aşa şi creştinul: poate să citească despre luptele sfinţilor sau să urmărească pe cei în viaţă cum se luptă cu ispitele, dar nu se va folosi cu nimic dacă nu va lupta el însuși „lupta cea bună” (II Timotei 4,7). În ultimă instanţă, nu contează neapărat dacă o echipă a câştigat meciul sau o competiţie, ci dacă a luptat şi s-a autodepăşit. Şi în viaţa duhovnicească, important este a lupta permanent, chiar şi dacă vei fi de zeci de ori pe zi învins de diavoli. Un părinte a fost întrebat ce fac monahii acolo, în mănăstire, toată ziua. Răspunsul a fost: „Ce să facem: cădem şi ne ridicăm!”. A continua să te ridici și să lupți te face „ostaş al lui Hristos”; a birui este a lui Dumnezeu.

Pe scurt, nu este ceva greşit în a juca fotbal, deși a devenit azi o mare industrie. Chiar şi a urmări un meci, în anumite limite, cu decenţă, nu este un lucru în contradicţie cu statutul de creştin. Ideea de competiţie, cum am văzut, poate releva omului semnificaţii de ordin spiritual. Necreştineşte este a fi pătimaşi în toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri sau înrobiți. Şi asta este valabil pentru orice lucrare sau activitate omenească firească, nu doar în ceea ce privește fotbalul.