„Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău? Iar el a zis: Nu ştiu; au doară păzitor sunt eu fratelui meu? Şi a zis Domnul: De ce ai făcut aceasta ? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Şi acum blestemat să fii tu pre pământul carele a deschis gura sa să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul, nu va adaoge a da ţie puterea sa; gemând şi tremurând vei fi pre pământ. Şi a zis Cain către Domnul: Mai mare este vina mea decât a se ierta mie. De mă scoţi astăzi de pre faţa pământului, şi de la faţa ta mă voi ascunde; şi voi fi gemând şi tremurând pre pământ, şi va fi tot cel ce mă va afla, mă va omorî. Şi a zis lui Domnul Dumnezeu: „Nu aşa; tot cel ce va omorî pre Cain, de şapte ori se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca să nu-l omoare oricine-l va afla pre dânsul. Şi a ieşit Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în pământul Naid în preajma Edenului”. (Facere 4, 9-16)

Iată ce spune Sfântul Efrem:

„Dumnezeu i se arată fără mânie, astfel încât, dacă se pocăieşte, rugăciunea rostită de buzele sale poate să spele păcatul omorului săvârşit de mâinile lui; dar dacă nu se pocăieşte, atunci îl aşteaptă o grea pedeapsă, vrednică de un astfel de omor. Dar Cain, în loc de pocăinţă, este plin de nemulţumire, răspunzând mânios Atotştiutorului, Care îl întrebase despre fratele său spre a-l atrage pe Cain la Sine: „Nu ştiu; au doară păzitor sunt eu fratelui meu?”

Sfântul Ioan Gură de Aur observă deosebirea între blestemul rostit asupra lui Adam şi cel rostit asupra lui Cain:

„Cât de mare e păcatul lui Cain faţă de călcarea de poruncă a celui întâi-zidit [Adam] se poate vedea, dacă vrei să gândeşti, din deosebirea de blestem. Lui Adam Dumnezeu îi spusese: „Blestemat fie pământul întru lucrurile tale” (Fac. 3, 17); blestemul s-a îndreptat asupra pământului, cruţându-l pe om. Aici, pentru că fapta era cumplită, îndrăzneala nelegiuită, încercarea de neiertat, este blestemat Cain: „Blestemat să fii tu pre pământ”. Cain făcuse aproape ceea ce făcuse şarpele, care slujise ca unealtă voinţei diavolului; după cum şarpele adusese, prin înşelăciune, moartea, tot aşa şi Cain şi-a înşelat fratele; l-a scos la câmp, şi-a înarmat dreapta împotriva lui şi a săvârşit uciderea. De aceea Dumnezeu, aşa cum îi spusese şarpelui: „Blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate fiarele pământului” (Fac. 3, 14), tot aşa îi spune şi lui Cain, pentru că făcuse aceeaşi faptă ca şi acela.”

Mai apoi Cain şi-a recunoscut, în sfârşit, vinovăţia, dar era prea târziu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Iată, s-a mărturisit, s-a mărturisit cum trebuie, dar mărturisirea e fără de folos, iubite! Nu a fost făcută când trebuia. Se cădea s-o facă la timpul cuvenit, când era cu putinţă să capete milă de la Judecător.”

Ar trebui adăugat că mărturisirea sa e mai mult o recunoaştere a celor făptuite decât o arătare a pocăinţei; îi părea rău, dar nu s-a pocăit de păcatul său - lucru foarte obişnuit între oameni până în ziua de azi.

Şi astfel Cain a ieşit să trăiască în pământul Naid, un ţinut mai jos, dar încă nu prea depărtat de Eden. În acea vreme a istoriei omeneşti răspândirea geografică a omului era încă foarte limitată. De atunci înainte, cum afirmă Sfântul Efrem, urmaşii lui Cain nu s-au mai căsătorit cu cei ai celorlalţi copii ai lui Adam. Iar semnul pus asupra lui Cain urma a-l feri de răzbunarea acelor rubedenii ale sale. Aşa se face că există două linii paralele de descendenţă ale omenirii: cei după chipurile adevăraţilor următori ai lui Dumnezeu şi cei ce s-au lepădat de El sau, cum i-a descris mai târziu Fericitul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Oamenilor.

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 145-146)