Mănăstirea Bistriţa ocupă un loc deosebit între vetrele monahale româneşti ce înnobilează trecutul acestei ţări, numărându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domneşti şi fapte de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a poporului nostru.

Întemeierea mănăstirii

Se crede că întâiul ctitor al acestei mănăstiri va fi fost chiar întemeietorul dinastiei Muşatinilor, Petru I Muşat (1375-1391), care „prin osârdia ieromonahului Pafnutie, a ucenicului său, monahul Leontie şi a popii Ion Bîraţă” a construit primul schit din lemn pe locul actualei biserici mănăstireşti.

Fiu al lui Roman I Muşat (fratele lui Petru I) şi al Anastasiei Doamna, voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432) este considerat a fi adevăratul ctitor al Mănăstirii Bistriţa, pentru că el este cel care a zidit din piatră biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în locul vechii biserici din lemn, la anul 1402.

Mai mult de atât, el şi-a ales acest lăcaş drept necropola familiei sale, căreia i-a mai adăugat şi un turn-clopotniţă, o casă domnească şi numeroase chilii pentru obşte.

Daruri de la domni pământeni şi de mai departe

La 12 iulie 6923 (1415), Alexandru cel Bun se îngrijea de Mănăstirea Bistriţa, înzestrând-o cu 50 de sate din ţinutul Neamţului. La 20 august 1422, tot el dăruia aceleiaşi mănăstiri vama din târgul Bârladului. La 6 februarie 6939 (1431), voievodul înzestra Bistriţa şi cu vama Tazlăului. Din iulie acelaşi an, se cunoaşte ultima danie alexandrină, constând în două prisăci: una la Itchil şi alta la Lăpuşna, precum „şi casa lui Crăciun din Târgul Pietrii”. Tot din vremea domnului Alexandru (cel mai posibil, din anul 1429, deşi sunt avansaţi şi anii 1401, 1402, 1410), Mănăstirea Bistriţei este ocrotită de icoana Sfintei Ana, cea dăruită de unul dintre basileii Paleologi: ori Manuel al II-lea (1391-1425), ori fiul său Ioan al VIII-lea (1421-1425-1448).

Fiul voievodului Alexandru cel Bun, Ilie, a întărit şi el daniile tatălui său către necropola familiei, la 13 septembrie 1439 dăruindu-i şi vama de la Bacău. În 1452, un alt Alexandru (fiul lui Iliaş) întărea mănăstirea cu Botna şi „iezerele ei, cu prisacă şi scuteli”, precum şi cu „două năvoade de prins peşte pe Dnistru”.

Domnia lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş

În timpul celor doi domni, tată şi fiu, aşezările monahale au cunoscut o perioadă de mare înflorire. De Bistriţa nemţeană s-au îngrijit amândoi.

În 1498, după vestita bătălie din Codrii Cosminului, Ştefan cel Mare zideşte o impunătoare clopotniţă cu paraclis (închinat Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava – ocrotitorul Moldovei). Tot sfântul voievod este cel care a refăcut biserica şi a dăruit mănăstirii două clopote; s-a mai îngrijit şi de gropniţa Bistriţei. Din 22 martie 1500 este cunoscută ultima danie a Sfântului Ştefan, care dădea la schimb mănăstirii patru sate pe Bistriţa: Lăţcani, Călieneşti, Slugani şi Chicoşeşti.

Petru Rareş s-a învrednicit a ajunge al treilea ctitor al Bistriţei Neamţului, pe care într-adevăr a împodobit-o „şi pe dinăuntru şi pe dinafară”, împrejmuind-o cu ziduri înalte de patru metri (cu metereze şi drum de strajă) şi zidindu-i turn la intrare (cu paraclis închinat sfântului Nicolae); mai înfiinţând apoi o „Şcoală Domnească” (ce a funcţionat până în secolul trecut, iar acum adăposteşte muzeul mănăstirii). El este cel care a mărit paraclisul construit de tatăl său, Sfântul Ştefan, reînnoind şi biserica totodată. Şi tot purtării lui de grijă i se datorează şi cele mai frumoase fresce, rămase în casa domnească.

Ultimele danii şi închinarea mănăstirii

Cel de-al patrulea ctitor al Bistriţei, Alexandru Lăpuşneanu, a consolidat biserica în 1561 şi i-a adăugat un pridvor, aducând şi pictori veneţieni pentru zugrăveala interioară (din care se mai păstrează câteva fragmente).

Printre ultimele danii cunoscute este şi cea de la 17 ianuarie 1592, prin care Aron Tiranul întărea Bistriţei posesia stupinei de la Fondoiu, precum şi cea făcută de Ştefan Răzvan Voievod, în anul 1595, prin care dăruia mănăstirii o branişte şi satul Roznov.

Safta, doamna şi soaţa domnitorului lui Gheorghe Ştefan, schimbă soarta Mănăstirii Bistriţa la anul 1677, închinând-o, prin Patriarhul Dositei al Ierusalimului, bisericii Sfântului Mormânt. A urmat astfel un lung șir de ani de înstrăinare și nechibzuită gospodărire.

Vremuri tulburi

În urma evenimentelor din 1821, toate construcțiile ansamblului monahal de la Bistrița au avut de suferit de pe urma incendiilor. Chiar în biserica mănăstirii au avut loc adevărate lupte între turci și eteriști. Mormintele ctitorilor au fost profanate și numeroase manuscrise, broderii și obiecte de cult au dispărut. Călugării s-au ascuns în pădure cu o parte dintre odoare, dar tot nu i-au putut împiedica pe elini să despoaie de aur şi pietre preţioase icoana Sfintei Ana.

Măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza, odată cu aplicarea Legii secularizării averilor mănăstirești din decembrie 1863, au determinat plecarea călugărilor greci de la Bistrița. S-a deschis astfel o perioadă de renaștere și reconstrucție, datorită căreia vatra de cultură și Ortodoxie de altădată a reînviat încetul cu încetul.

În Primul Război Mondial, la Bistrița a funcționat un spital de campanie în care peste opt sute de răniți au fost îngrijiți, spital care a fost transformat mai apoi în orfelinat pentru copiii rămași orfani. În 1932, la comemorarea a 500 de ani de la adormirea „părintelui Moldovei”, au fost deshumate osemintele ctitorilor şi reaşezate în gropniţă sub două bolţi de piatră.

Refacerea mănăstirii

În 1948 tezaurul Bistriţei a plecat spre Banca Naţională, însă la Bucureşti a ajuns doar o parte din el, cealaltă parte pierzându-se pe drum.

Perioada comunistă a fost marcată şi de o adevărată restaurare generală a mănăstirii: între 1967 şi 1968 s-a refăcut turnul de la intrare, cu camera străjerilor şi paraclisul „Sfântul Nicolae”; în următorii doi ani s-a restaurat turnul-clopotniţă zidit de Ştefan cel Mare la 1498; peste doi ani s-a decupat şi consolidat fresca paraclisului aceluiaşi voievod; între 1971 şi 1975 s-a restaurat complet biserica mănăstirii, care a şi fost acoperită cu tablă de cupru, iar zidul de incintă a fost consolidat; între 1980-1982 s-a refăcut casa domnească a lui Alexandru cel Bun; între 1982 şi 1983 s-au restaurat casele egumeneşti; între 1983 şi 1984, s-a refăcut Şcoala Domnească a lui Petru Rareş, în care se află actualul muzeu, şi s-a amenajat noua trapeză.

În 1982, IPS Teoctist va cinsti memoria ctitorului Alexandru cel Bun sfinţind statuia voievodului, sculptată de Gir Rădulescu.

Începând cu 1986 şi, mai ales, după Revoluţie, mănăstirea şi-a recăpătat adevărata misiune de aşezământ monahal. Din anul 2009, stareţ al Mănăstirii Bistriţa este arhimandritul Luca Diaconu.

Date de contact

Adresă: Sat Bistriţa, str. Mănăstirii, nr. 116, comuna Alexandru cel Bun, cod 617507, judeţul Neamţ

Telefon: (+4) 0233 241 695

E-mail: bistrita@mmb.ro

Site: https://bistrita.mmb.ro/ 

(Foto) Bistrița – una dintre cele mai mari mănăstiri din Moldova