- Ce este mai de folos pentru creştini, să cugetăm mai mult la moarte şi la muncile iadului, pentru a ne feri de păcate, sau la desfătarea raiului, pentru a râvni spre faptele cele bune? Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?

- Mai presus de orice cugetare este convingerea. Cugetarea fără convingere n-are valoare. În Pateric se spune că cineva l-a întrebat pe un părinte despre pricina propriei sale leneviri în rugăciune. Părintele i-a spus că aceasta i se întâmplă din pricină că n-a văzut încă nici odihna care se nădăjduieşte şi nici chinul ce va să fie. Este de observat că n-a zis părintele “n-ai cugetat” la odihna ce se aşteaptă şi la chinul ce va veni, ci a zis “n-ai văzut”. Adică n-ai făcut o experienţă, n-ai ajuns la convingerea…

Principalul este să-I slujim lui Dumnezeu din dragoste, pentru Dumnezeu, orice s-ar întâmpla cu noi după aceasta şi pentru aceasta. Dacă facem aşa, nici să cugetăm la moarte şi la cele ce vor veni după ea nu ne este cu putinţă.

De altfel, cugetarea la rai sau la iad atârnă în mod esenţial de temperamentul şi de aşezarea fiecăruia. Totuşi, eu cred că e mai bine şi mai după învăţătura creştină să ne gândim la rai decât la iad, pentru că, la drept vorbind, noi “prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice”. Aşa afirmăm la Paşti şi în toată săptămâna luminată. “Hristos a înviat şi nici un mort nu mai este în morminte”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său de Sfintele Paşti.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil (Pârâian), vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 62)