Multe cărți de învățătură duhovnicească s-au păstrat de către Biserică pentru rolul lor pedagogic în ceea ce privește practicarea credinței în viața de zi cu zi. Mulți ne aducem aminte cu drag de volumul Istorioare duhovnicești, publicat de părintele Ioanichie Bălan de la mănăstirea Sihăstria, la scurtă vreme după căderea regimului comunist, sau de cartea de rugăciuni în care erau inserate povestiri cu tâlc duhovnicesc, intitulată Dai voință, iei putere, a părintelui Nicodim Măndiță. Aceste best-seller-uri ale Ortodoxiei românești au avut un impact foarte mare asupra credincioșilor, alături de numeroasele volume de convorbiri și predici din seria Ne vorbește părintele Cleopa, precum și multe altele. Acestea nu au pretenția de a se ridica la înălțimea și sistematizarea tratatelor de teologie, dar ajung mai ușor la inima omului. Cu atât mai mult, adesea rugăciunile cele mai uzuale ale credinciosului de rând amintesc de întâlniri ale sfinților cu credincioși fideli ori dimpotrivă, cu păcătoși, care astfel și-au îndreptat viața. 

Printre aceste rugăciuni care fac referire la prezența sfinților în viața de zi cu zi a creștinilor se numără Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, cuprins însă nu mereu în cărțile căpătâi ale credincioșilor, așa cum se întâmplă cu Paraclisul cel dintâi. Totuși, acest canon de rugăciune e de mare folos pentru credincioșii care doresc să alterneze rugăciunile adresate Preasfintei Fecioare în canonul lor de toate zilele. Iar primul imn din cântarea a IV-a conține o referire la ajutorul izbăvitor a Precistei față de un suferind: „Cu strigare fără încetare striga către tine bolnavul cel slăbănogit în boala cea fără de vindecare, pe care, auzindu-l, l-ai vindecat, preanevinovată stăpână”.

Ca și în cazul multor asemenea imnuri ce surprind neobosita călătorie a Maicii Domnului prin lume, căci „după adormire lumea nu o ai părăsit”, așa cum cântăm în troparul Adormirii Maicii Domnului, aflăm cum anume a ajutat Preacurata pe acel bolnav incurabil apelând la o altă carte de istorioare duhovnicești, intitulată Minunile Maicii Domnului, de proveniență occidentală, atestată în secolul al XIII-lea în Franța, pusă pe seama călugărului benedictin Gautier de Coincy, dar continuată și completată cel puțin până în secolul al XVI-lea. De pildă, cu altă ocazie povestește și de izbăvirea a doi copii din surparea unei case, în timpul unui cutremur în insula Creta în anul 1507, întâmplare pomenită în primul imn introductiv al aceluiași secundar Paraclis. Ea a fost tradusă pentru prima dată în românește la mănăstirea Neamț, pe la anul 1820, iar o versiune completată cu minuni petrecute în Răsărit (Rusia, Grecia, Țările Române) a fost publicată mai recent de părintele Nicodim Măndiță. Istorioara despre „bolnavul cel slăbănogit în boala cea fără de vindecare” este prezentă în ediția de la Neamț menționată mai sus și între timp retipărită, fiind înregistrată ca minunea a 60-a, intitulată „Despre cel ce s-a rănit nevăzut pentru că a zis o mică hulă şi s-a vindecat de Maica Lui Dumnezeu”. 

Cel pățit era un bogat care, mergând pe drum, s-a lovit cu piciorul de o piatră și – așa cum mulți facem adesea când ni se întâmplă să ne împiedicăm – a tras o înjurătură. În cazul său, nici nu era vorba de o înjurătură în sensul neaoș românesc de tristă pomenire, ci el s-a adresat pietrei cu cuvintele „Obştescul vrăjmaş te-a pus aicea în drum, şi nu om!”, ceea ce nu prea pare condamnabil, fiindcă nu e un injuriu adresat nici lui Dumnezeu, nici sfinților, nici morților noștri și nici obiectelor sfinte precum grijania (împărtășania), crucea sau altele. Însă zicând acest cuvânt care e un soi de pomenire a necuratului, el a simțit că parcă i-a turnat cineva o găleată cu apă fierbinte în cap, imediat căzând la pământ, fără cunoștință. Ridicat de trecători și dus la casa lui, omul a bolit o vreme însă în cele din urmă a rămas paralizat de la mijloc în jos, în timp ce restul trupului mirosea urât încât părea că a intrat în putrefacție, nimeni nevoind să se apropie de el. Paradoxal, suferindul nu se tânguia în starea lui jalnică, ci dimpotrivă repeta necontenit cum că „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3, 12), alături de alte cuvinte asemănătoare. În ciuda stării lui de slăbiciune trupească totuși postea, priveghea și se ruga pentru cei care-l vizitau. Așa se face că într-o noapte de Înviere, pe când a rămas acasă fiindcă familia se dusese la biserică, atunci când a auzit toaca ce vestea venirea Sfintei Lumini, bolnavul a început să Îl slăvească pe Dumnezeu. Și tot atunci i s-a arătat Maica Domnului care i-a vestit că „pentru bunele tale fapte și pentru multa răbdare s-a milostivit Domnul și te-a auzit pe tine”. Dreptslăvitorul suferind urma a se face bine, dacă rudele îl vor duce la o biserică închinată Preacuratei și îl vor așeza înaintea icoanei sale. Acest lucru s-a împlinit întocmai, așa că bolnavul s-a întors dinaintea slăvitului chip pe picioarele lui, bucurându-se și mulțumind Preasfintei Maici. 

Povestirea amintită în Al doilea Paraclis aduce mai multe învățăminte celui care o cunoaște în detaliu, făcând apel la antologia de minuni ale Maicii Domnului. În primul rând ne atrage atenția că așa-numitele „vorbe nevinovate”, care nu par a fi înjurături ci gentile sudalme, cuvinte spuse când ne aprindem de mânie, nu rămân fără consecințe. Desigur, nu ni se întâmplă tuturor ca atunci când înjurăm de mama focului să cădem ca secerați, așa cum s-a întâmplat cu bogatul din istorioară. Aceasta, fiindcă Dumnezeu adesea ne lasă în nesimțirea noastră cotidiană. De bună seamă că Preabunul - întocmai cum intuise bolnavul aflat în patul său de suferință - tocmai pe cel evlavios îl cercetează cu boli și neputințe, certându-l astfel ca să lepede și cel mai mărunt prost obicei, pentru a se sfinți cu adevărat. În schimb, cei oricum pierduți pe cale sunt lăsați mai departe în orbirea lor, așa cum se spune în cartea Apocalipsei: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apoc. 22, 11), așa încât la obșteasca judecată fiecare să își primească plata conform vieții petrecute în libertatea propriei voințe. 

În al doilea rând, este de reținut faptul că deși e scuzabilă atitudinea unor suferinzi de a deveni morocănoși, răutăcioși, agresivi chiar tocmai din cauza stării lor insuportabile, aceasta nu înseamnă că e bine sau că e normal să facem la rândul nostru întocmai, atunci când ne încearcă o boală. Experiența proprie ne arată că într-adevăr o dată cu slăbirea puterilor trupești ne vine și slăbirea puterilor sufletești, dacă nu suntem antrenați duhovnicește dinainte. Adică, dacă nu ne-am ostenit cu postul, cu rugăciunea, cu autocontrolul în situațiile dificile de-a lungul vieții, apoi cu atât mai greu ne-ar fi să ne comportăm omenește în boli. Iar în boli fără speranță de vindecare, așa cum era cel pomenit aici, progresul duhovnicesc e și mai greu. Paradoxal, mulți sfinți au primit în ultima perioadă a vieții lor boli grele, pe care le-au dus cu demnitate, fără a chinui pe cei care îi îngrijeau, ci binecuvântând pe toți și folosind suferința bolii ca prilej de curățire. Spunând adesea că „pentru păcatele mele am primit această greutate”. Ușor de zis, dar greu de făcut, mai ales de către cei neobișnuiți cu necazul și înveșniciți în traiul ușor, fără lipsuri și cu plăceri de tipul instant, așa cum suntem noi cei de azi.

În al treilea rând, atitudinea bolnavului care slăvea necontenit pe Dumnezeu este una plină de nădejde. Chiar și „boala fără de vindecare” poate căpăta vindecare, prin mila Domnului. Multe boli incurabile dispar inexplicabil în cazul oamenilor credincioși și senini. Acesta a căpătat mântuire prin mijlocirea Maicii Domnului. Și, ce este mai important, vindecându-se în mod minunat, nu a încetat să mulțumească lui Dumnezeu și Maicii Preacurate pentru scăparea din greaua caznă la care fusese pus.

Ar fi o barbarie să torturăm pe cei bolnavi și să le spunem că rugându-se în continuu și încetând să se văicărească, vor primi cândva vindecarea. Uneori ea pur și simplu nu va veni. Boala este uneori spre vindecare, așa cum slujitorii Bisericii se roagă în Taina Sfântului Maslu și cu alte ocazii. Dar alteori este spre îndreptare duhovnicească și, în ciuda încheierii cu moartea trupească, ea poate să aducă suferindului prilej de pocăință, de auto-analiză a vieții spre a căpăta mântuirea, chiar furând-o și în ultima clipă, asemenea tâlharului de pe cruce. În definitiv, scopul întregii noastre existențe nu e sănătatea, nici traiul bun și nicidecum prelungirea pe termen nedefinit a vieții, ci mântuirea sufletului.