„Maica Domnului Îndurerată”

Pe lângă alte icoane ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu alături Pruncul său, există și unele în care Preasfânta e înfățișată alături de Fiul ei aflat la vârsta maturității. De pildă, tripticul Deisis (adică „rugăciune”), în care Mântuitorul Hristos tronând ca un împărat, este flancat de Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul aplecați spre El, în semn că mijlocesc pentru noi păcătoșii. Aici e de amintit și o imagine extrem de populară în iconografia pe sticlă (dar nu numai), anume o înfățișare a Sfintei Maria în haină îndoliată, plângând, în plan îndepărtat putând fi observat Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce. Este vorba despre icoana „Maica Domnului îndurerată”. La mănăstirea Putna este la mare cinste o asemenea reprezentare, însă nu pe sticlă, ci pictată pe lemn și ferecată în argint, donată sfântului locaș de Mitropolitul Iacob Putneanul, recent canonizat de Biserica noastră. O altă icoană la fel de celebră este cea de la Rohia, precum și dipticul „Tânguirea Maicii Domnului” – „Domnul Hristos în hlamidă și cu coroana de spini” realizat în stil neorealist de Irineu Protcenco de la Sihăstria. Desigur, ne este cunoscută și o răsturnare de perspectivă, anume însăși scena Răstignirii Domnului, la picioarele fiind vizibilă Maica Domnului plângând fie singură, fie alături de femeile mironosițe însă mai adesea însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul. 

Icoana Maicii Domnului îndoliată poate fi considerată o „Pietá” ortodoxă. Dar în imagistica răsăriteană este mai rar întâlnită imaginea Preasfintei Fecioare avându-L în brațe pe Fiul său mort, coborât de pe Cruce, așa cum s-a încetățenit în Apus, în special prin sculptura celebră a lui Michelangelo. Totuși durerea Maicii la vederea Fiului ei răstignit este tot la fel de vizibilă ca și în scenografia tridimensională a statuilor occidentale, dacă nu chiar mai vizibilă.

Imnurile Maicii Domnului în slujbele bisericești

Nu doar iconografia surprinde durerea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la moartea Fiului său, ci deopotrivă imnografia. Este bineștiut faptul că înșiruirea de cântări bisericești numite stihiri (strofe care însoțesc un stih, adică un verset din Sfânta Scriptură cântat la slujbe) întotdeauna se încheie cu o „slavă...”, adică o strofă precedată nu de un verset, ci de doxologia „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, urmată de „și acum...”, adică o altă strofă precedată la rându-i nu de un verset, ci de formula de încheiere „și acum și pururea și în vecii vecilor, amin”. Această înșiruire imnografică arată indirect importanța cultului Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă, fiindcă imnul de la „și acum...” e aproape întotdeauna dedicat Preasfintei Fecioare (excepțiile sunt foarte rare și anume la marile praznice ale anului). În special în slujbele numite canoane, precum și în paraclise, fiecare serie de cântări din cele opt se încheie cu un imn închinat Precistei. Însă foarte interesant, în zilele de miercuri și vineri, aceste încheieri numite „și acum...” sunt dedicate atât Născătoarei, cât și Crucii. Mai mereu în cărțile de slujbă ale sfinților pe cele douăsprezece luni ale anului (Mineiele) și adesea în cea compusă de marele imnograf Ioan Damaschinul, conform celor opt glasuri bisericești (Octoihul), în aceste cântări de miercuri și vineri Maica Domnului e numită „mielușeaua”. Aceasta, pentru a accentua importanța împreună-pătimirii Maicii alături de Fiul său Cel preaiubit, răstignit pe Cruce, dar și neprihănirea ei, lipsa de păcat. 

Maica Domnului, „Mielușeaua”

Mântuitorul Hristos e numit profetic, de Sfântul Ioan Botezătorul, drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), iar Apocalipsa celuilalt Ioan, Teologul și Evanghelistul, Îl asociază pe Învățătorul și Stăpânul cu același termen, „Mielul”, în numeroase locuri, în referiri legate atât de jertfă (mielul înjunghiat, de ex. la 5,6; 13,8), cât și de înviere și proslăvire (mielul care șade pe tron, de ex. la 5,13; 6,16; 7, 17; sau mielul șezând pe muntele Sionului, 14,1). Această imagine este chiar mult mai veche, cunoscută din profețiile lui Isaia, care afirma că Mântuitorul lumii „ca un miel spre junghiere S-a adus” (Is. 53,7), un verset foarte cunoscut preoților care-l rostesc mereu la proscomidie. Metafora nu e întâmplătoare, fiindcă prin jertfa Sa pe Cruce, Domnul Hristos a înlocuit jertfele de miei obișnuite în Vechiul Testament pentru ispășirea anumitor păcate dar și, desigur întru sărbătorirea Paștilor iudaice, cu o jertfă unică și veșnică, valabilă pentru toți oamenii care cred în El. Să mai adăugăm aici ideea de curăție, deopotrivă trupească și sufletească, exprimată de puritatea mielului, animal tânăr de jertfă, care nu a cunoscut alimentația ierbivoră ci numai laptele matern, simbolizând lipsa de păcat a Domnului Iisus.

Între numeroasele cântări care o numesc „mielușea” pe Maica îndurerată, iese în evidență un imn din Octoihul glasului al 8-lea, anume „și acum...” care încheie primul rând de sedelne de la utrenia de miercuri: 

Pe Mielul şi Păstorul şi Izbăvitorul, Mieluşeaua văzându-L pe Cruce, lăcrimând se văita şi cu amar striga: Lumea adică se bucură primind izbăvire, iar cele dinlăuntru ale mele se ard văzând răstignirea Ta, pe care o rabzi pentru milostivirea lumii Preabunule Dumnezeule, Doamne cel fără de răutate. Căreia cu credinţă să-i strigăm: Milostiveşte-te Fecioară spre noi şi iertare de păcate dăruieşte celor ce ne închinăm patimilor Lui.

Nu degeaba adesea cântările intitulate „și acum...” sunt cunoscute sub numele de „Dogmatica”, în special cele de la vecerniile de sâmbătă seara, fiindcă în ele se exprimă imnografic învățături de credință, dogme. Și această bijuterie a imnografiei bisericești conține o bogăție dogmatică. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, însă nu doar atât. Sau, mai bine zis tocmai de aceea, fiindcă Îi este mamă, cunoaște în cel mai intim sens chinurile Mântuitorului și se face părtașă la ele. Asemenea Mielului fără prihană jertfit pentru păcatele lumii, ea este „mielușeaua” Preacurată com-pătimitoare cu Fiul său. Ca orice mamă iubitoare ce suspină la orice durere, la orice rană a copilului ei, Maica suferă. Vederea pe Cruce a Celui care este totodată și „Păstorul”, adică Învățătorul oamenilor și „Izbăvitorul”, adică salvatorul lor de la primejdia cea mai mare care este moartea, provoacă Maicii o stare ce nu poate fi ascunsă. „Lăcrimând se văita”, așadar nu este vorba de un simplu plâns ci totodată un vaiet, o verbalizare a durerii în care senzațiile trupești se amestecă. Amarul nu mai indică gustul neplăcut ci profundul chin al sufletului, care strigă. Cu atât de mult durerea e adâncită într-un suflet care nu cunoaște păcatul, așadar nici vina.

Poate s-ar părea cuiva că Preasfânta Fecioară știa cu multă vreme înainte cele ce urmau să se întâmple cu Fiul ei. Îi spusese odinioară bătrânul Simeon: „Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), iar altădată însuși Iisus, în vârstă de 12 ani, regăsit după trei zile de acerbă căutare, îi spusese că era firesc să fie găsit în casa Tatălui său, la care Evanghelistul conchide: „Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2,51). Dar inima unei mame, chiar dacă știe de la Arhanghelul Gavriil că Fiul ei are un destin aparte, fiind „Fiul Celui Preaînalt” (Luca 1,32), nu se mângâie cu aceasta, deși paradoxal înțelege că în spatele nefireștii morți se află mântuirea omenirii întregi: 

Lumea adică se bucură primind izbăvire, iar cele dinlăuntru ale mele se ard văzând răstignirea Ta, pe care o rabzi pentru milostivirea lumii.

„Mielușeaua” care mijlocește iertarea de păcate

Faptul că Preacurata Maică participă atât de intim la chinurile și moartea Fiului nu o face să urască lumea pentru care Domnul „Cel fără de răutate”  S-a dat și nici măcar pe cei care L-au ucis direct acum două mii de ani, ori indirect, adică pe noi cei ce Îl răstignim iar și iar cu păcatele noastre. Dimpotrivă, îi conferă o putere care vine de la Dumnezeu peste cei curați care au suferit: aceea de a fi milostivă și nu doar pasiv, ci activ, efectiv prin aceea că „iertare de păcate dăruieşte”, însă nu oricui, ci „celor ce ne închinăm patimilor Lui”. Maica Domnului este împreună-pătimitoare cu Domnul răstignit, dar prin aceasta nu este împreună-mântuitoare în sensul dogmatic greșit înțeles odinioară în Apus, de „co-redemptrix”. Ci mântuiește prin faptul că mijlocește la Fiul său pentru noi. Arată creștinilor că sfinții nu sunt doar exemple de curățenie morală, respectarea poruncilor și prescripțiilor bisericești și imitarea drepților înaintași, ci suferă împreună cu noi în suferințele noastre, nădăjduiesc împreună cu noi la mai bine, pun umărul la mântuirea noastră rugându-se lui Dumnezeu, ca cei care ne sunt prieteni nouă, dar și casnici ai Părintelui ceresc. Ne ajută efectiv, însă nu doar prin bunul lor exemplu ci efectiv trăind alături de noi în necazuri și greutăți, ca unii ce s-au făcut ei înșiși părtași cu adevărat la suferința Domnului Hristos pentru întreaga lume, până la moartea pe Cruce. La fel cum Maica Domnului a suferit nu doar stând la umbra Crucii Fiului preaiubit, ci împărtășind în modul cei mai efectiv durerea celor patru piroane, a cununii de spini, a injuriilor, a scuipărilor, a rușinii și a morții, deși în ele se mijeau zorii Învierii.