Mergem pe malul mării uşor învolburate. În zare scânteiază în soare vârful de marmură al Athosului. La stânga se observă clădirile albe ale orăşelului Kareia pe un platou înalt şi uşor împădurit. Iar în faţă se profilează Mănăstirile Iviru, Stavronikita şi Pantocrator, aşezate, ca nişte mărgăritare de mult preţ, chiar pe malul mării, înaintăm cu ochii spre renumita lavră a iviriţilor.

Mănăstirea Iviru este una din cele mai importante mănăstiri athonite, a treia în ordine ierarhică, zidită în anul 980 de Ioan Iviritul, general al armatelor bizantine, originar din Iviria-Caucaz. Renunţând la dregătoria sa, a fost tuns în monahism împreună cu fiii săi, Eftimie şi Gheorghe, de către Sfântul Atanasie Athonitul. Apoi, adunând ajutoare din Iviria, a fondat această mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului, locuită multă vreme de călugări iviriţi. Cei trei ctitori sunt cinstiţi ca sfinţi în Athos şi Iviria (Georgia).

Mănăstirea a fost de mai multe ori incendiată şi distrusă de piraţi. În timpul patriarhului latin Ioan Vecos au fost ucişi cu sabia 13 călugări din Iviru, pentru că se opuneau uniaţiei. La desele lucrări de reparaţie şi înnoi­re, au dat numeroase ajutoare şi danii Ţările Române. Astfel, Radu cel Mare (1495-1508) dă ajutoare pentru construcţia pirgului; Neagoe Basarab dă ajutor anual 200 taleri de argint şi alţe mari sume de bani între anii 1513-1521, atât pentru reînnoirea bisericii, cât şi pentru plata dărilor pentru sultani; Radu Şerban (1602-1611) dă ajutor anual tradiţional câte 25.000 aspri de argint; Radu Mihnea (1611-1616; 1620-1623) şi fiul său, Alexandru Coconul (1623-1627), dau ajutoare băneşti, între anii 1614-1625, pentru biserică, pentru un bazin de apă, pentru port şi alte lucrări de întreţinere.

Gheorghe Ştefan (1653-1658) acordă danie anuală câte 3.200 aspri; Constantin Şerban Basarab (1654-1658) trimite danie anuală la Iviru câte 10.000 aspri de argint; Grigore Ghica (1659-1664) trimite anual câte 7.000 aspri; domnii fanarioţi din Ţara Românească construiesc între anii 1737-1765 două paraclise şi contribuie la re­înnoirea chiliilor; iar boierul Stavarache, din Bucureşti, trimite ajutor anual la Iviru câte 10.000 groşi de argint.

Mănăstirea Iviru este una dintre cele mai mari şi mai bogate mănăstiri din Athos. Cel mai de preţ odor al ei este vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Dom­nului numită „Portărița”, cea mai renumită din toate ţările ortodoxe. Apoi Mănăstirea Iviru are cele mai multe sfinte moaşte din Muntele Athos. Peste 150 de cutii de argint.

Aici se păstrează mâna stângă a Sfântului Ioan Gură de Aur, mâinile Sfinţilor Mucenici Pantelimon şi Haralambie, craniile Sfinţilor Mucenici Teodor Tiron şi Teodor Stratilat, şi numeroase altele.

În această mănăstire se păstrează, de asemenea, un bogat tezaur de obiecte vechi din secolele VIII-XVIII, numeroase documente voievodale româneşti şi o biblio­tecă din cele mai mari. Mănăstirea Iviru are în prezent viaţă de obşte. La hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, se adună pelerini şi monahi din toate mănăstirile, schiturile şi sihăstriile din Athos. La Iviru se prăznuieşte cel mai frumos hram athonit! Intrăm în incinta mare şi impunătoare. Primii călugări pe care îi întâlnim sunt doi părinţi macedoneni „cuţovlahi" din nordul Greciei, monahul Damian, porta­rul, şi ieromonahul Antim, eclesiarhul bisericii. Amân­doi vorbesc bine româneşte. Ne bucurăm. Parcă suntem printre români.

Mai întâi suntem invitaţi în paraclisul de lângă poartă - unde este şi sfânta icoană „Portăriţa”, zisă şi „Iviriţa”, şi ne închinăm la cea mai vestită icoană din Sfântul Munte. Aici ard zeci de candele. Un călugăr bătrân, cam de 80 de ani, plin de râvnă pentru Maica Domnului, stă de veghe ziua şi noaptea, dă explicaţii, potriveşte candelele, face curăţenie şi se roagă perma­nent în faţa sfintei icoane.

Ne închinăm cu mare evlavie la protectoarea călu­gărilor şi la ajutătoarea tuturor creştinilor. Ne rugăm pentru ţară şi Biserica românească, pentru fericiţii ctitori şi sihaștri români ai Sfântului Munte, pentru cuvioşii călugări, pentru toţi bunii creştini. Apoi cântăm Axionul Maicii Domnului.

Tradiţia spune că sfânta icoană a venit singură pe mare, de la Constantinopol, că, fiind luptă împotriva sfintelor icoane în secolul al VIII-lea, o creştină a arun­cat icoana în mare, ca s-o scape de mâinile hulitorilor. Astfel, icoana a venit singură pe valuri până la ţărm, lângă Mănăstirea Iviru. Din ea se ridica o lumină de foc către cer. Deci, mulţi călugări, încercând s-o ridice din mare, nu puteau, căci icoana se depărta de ei. Apoi au adus un monah cuvios athonit, anume Gavriil, fiul acelei creştine care a aruncat icoana, şi îndată a scos-o din mare!

Spun părinţii că icoana niciodată nu stă în biserică, ci numai la poartă, ca semn că ea păzeşte mănăstirea. Ori de câte ori au dus-o călugării în biserică, dimineaţa au găsit-o iarăşi la poartă. De aceea, i-au făcut aici un paraclis frumos, unde se păstrează şi astăzi. Mănăstirea Iviru nu a avut niciodată egumen, căci Maica Domnului în chip nevăzut conduce mănăstirea.

Aici vin mulţi credincioşi şi primesc ajutor de la Maica Domnului. Odată un tânăr, închinându-se la sfânta icoană, a flămânzit şi, cerând pâine, nu i-a dat bucătarul. Dar, pe când mergea plângând pe cale, i-a ieşit o femeie înainte şi l-a întrebat de ce plânge. Deci, spunându-i tânărul pricina, femeia i-a dat un ban de aur, zicând: „Du-te înapoi, dă acest ban la bucătar, şi îndată îţi va da pâine". Bucătarul, auzind aceasta, i-a dat pâine, dar a observat că banul era din salba de aur a Maicii Domnului. Atunci a înţeles că femeia aceea era Prea­ Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi, căindu-se pentru zgârcenia sa, a primit iertare.

Altă dată, părinţii, temându-se de foamete, nu au voit să mai dea de mâncare credincioşilor la hramul mă­năstirii. A doua zi, milioane de furnici cărau grâul din hambar în mare. Atunci călugării au înţeles că au supă­rat pe Maica Domnului. Deci, căzând cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni, îndată furnicile au început a căra grâul înapoi în hambar. Mai spun bătrânii din Sfântul Munte că atunci când icoana Portăriţa se va duce pe mare din Mănăstirea Iviru, este semn că a venit sfâr­şitul. Atunci va înceta monahismul în Athos, iar călu­gării vor trebui să plece din acest loc sfânt, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

Privim icoana sfântă. Cu adevărat este ca o împărăteasă a cerului, a lumii şi a Muntelui Athos! Este mare de 1,30 X 1,90 metri, îmbrăcată în aur şi cu multe podoabe date de credincioşi. Ne închinăm la sfânta icoană, apoi în biserica mare şi la sfintele moaşte, ce se păstrează într-un paraclis alăturat. Biserica este împodo­bită cu multe icoane donate de ţarii ruşi, după cum ne spune părintele Antim.

Din biserică mergem la bibliotecă şi la tezaur. Biblioteca este una din cele mai mari din Athos. Aşezată într-o ordine exemplară, conţine peste 2.000 de manu­scrise, începând din secolul VIII, şi peste 16.000 de cărţi tipărite, printre care şi cărţi vechi româneşti. În vitrine sunt expuse sacose (veșminte arhierești) şi documente bizantine şi un hrisov de danie moldovenesc cu sigiliu mare legat cu şnur tricolor.

Suntem invitaţi la arhondaric pentru o mică gus­tare. Aici ne întâlnim cu ieroschimonahul Maxim, cel mai mare duhovnic al Sfântului Munte. Părintele Maxim, în vârstă de peste 80 de ani, este plin de dragoste. Ne iese înainte, ne îmbrăţişează, ne conduce, ne povesteşte viaţa lui. Este de loc din Trapezunda (Asia Mică), patria Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. La părintele Maxim vin mulţi călugări şi mireni pentru spovedanie.

Este aşa de smerit şi cald la suflet! O altă nevoinţa a lui este şi aceasta: în fiecare zi duce Preacuratele Taine şi mâncare la pustnicii din pădure şi cercetează pe călu­gării bolnavi din mănăstire şi de pe la colibe. Bătrânul are un mic paraclis al său în pădure şi noaptea se roagă acolo singur şi spovedeşte sihaștrii din partea locului.

De la arhondaric ne conduce din nou la icoana Maicii Domnului „Portăriţa” şi ne spune cum a fost aruncată în mare de o femeie văduvă din Constantinopol, de frică să nu o ia iconoclaştii şi s-o profaneze. Apoi a venit singură pe valuri până la malul mării lângă Iviru. Iar părinţii din sihăstrie, văzând stâlpul de foc înălţându-se spre cer din icoană, au căzut la rugăciune, cerând mila Maicii Domnului să le dea lor sfânta icoană.

- Cum a fost scoasă sfânta icoană din mare, pă­rinte Maxim, întrebăm noi.

- S-a arătat noaptea în vis unui sihastru sfânt, numit Gavriil, mare postitor, ca să meargă pe mare, s-o ia cu mâinile sale şi s-o aducă în mănăstire. Deşi erau ca trei sute de monahi în această mănăstire, n-a voit să se dea în mâinile lor, ci în mâinile acestui sihastru sfânt şi mare postitor. Vedeţi, părinţilor, puterea rugăciunii şi a postului?

- Ce ne mai spuneţi despre această sfântă icoană?

- În tradiţia Muntelui Athos se spune că la sfârşi­tul veacului sfânta icoană se va duce singură pe mare, neştiută de nimeni. Atunci copacii se vor apleca cu vârfurile spre Mănăstirea Iviru şi toate păsările sălbatice se vor aduna aici şi vor striga (plânge) de mâhnire. Atunci toţi monahii din Athos vor avea dezlegare să plece din Sfântul Munte unde vor vrea. Să arunce rasele pe mare, să îngenuncheze pe ele şi unde va voi Maica Domnului, acolo îi vor duce valurile.

Ne luăm rămas bun de la sfânta icoană „Portăriţa", cântăm „Apărătoare Doamnă" şi ne retragem în prid­vorul bisericii. Apoi ne aşezăm pe bancă în jurul părin­telui Maxim şi continuăm dialogul.

- Câţi ani aveţi, preacuvioase părinte Maxim?

- Am peste optzeci, dar la Dumnezeu o mie de ani este ca un ceas. Acolo de ne-am învrednici să ajungem, unde nu mai îmbătrânim niciodată!

- Am auzit de sfinţia voastră şi am dorit mult să vă întâlnim.

- Mă bucur ori de câte ori vin călugări străini la noi, şi mai ales din România. Am auzit că aveţi mănăs­tiri multe şi frumoase şi un popor ortodox credincios. Dumnezeu şi Maica Domnului să vă apere de tot răul!

- Ce ascultare aveţi în mănăstire, părinte Maxim?

- Acum sunt mai mult cu biserica şi cu liniştea la chilie. Am o chilie pustnicească în pădure. Uneori mă retrag acolo, mai ales noaptea, pentru rugăciune. Cercetez pe părinţii bolnavi şi pe sihaștrii ce se nevoiesc în jurul mănăstirii. Le duc câte ceva de mâncare, îi spovedesc, îi împărtăşesc, îi îmbărbătez şi stau de vorbă cu ei. Aceasta este ascultarea mea de monah şi de duhovnic.

- Tocmai acesta este rolul duhovnicului! Mai sunt sihaștri în Muntele Athos, părinte Maxim?

- Mai mulţi călugări athoniţi trăiesc la linişte în schituri, chilii şi sihăstrii, decât în viaţa de obşte.

- Unde pot călugării spori mai mult duhovniceşte? La linişte sau în viaţa de obşte?

- Dacă sunt râvnitori la rugăciune şi post şi îşi pot păzi mintea de gânduri, mai mult pot spori la linişte, căci acolo au grijă numai de suflet. Iar dacă sunt înce­pători şi slabi în rugăciune şi asceză, să rămână în chinovii sub ascultare, că mai sigur se mântuiesc cei ce fac ascultare, decât cei ce se liniştesc! Viaţa de pustie este mai grea, ispitele mai iuţi, căderile mai mari, dar şi plata este mai multă. Acolo călugărul se luptă direct cu diavolul şi nu are cine îl întări şi mângâia, decât numai Dumnezeu şi sfinţii Lui. De aceea şi căderile celor de la linişte pot fi mai multe şi mai mari. Dar cei care se roagă şi postesc mult, cei care ascultă de duhovnici şi de bătrâni, nu cad niciodată!

- Mai sunt în Athos sihaștri cu viaţă sfântă?

- Mai sunt monahi cuvioşi, atât în viaţa de obşte, cât şi pe la chilii, schituri şi sihăstrii. Dar numai Dum­nezeu ştie viaţa lor şi măsura duhovnicească la care poate ajunge fiecare. Aici ne ostenim după râvnă şi putere, dar numai dincolo va vedea fiecare ce a adunat. Unii - ascultare cu dragoste, alţii - rugăciune cu lacrimi, alţii priveghere de toată noaptea, iar alţii milostenie şi osteneală cu smerenie.

- Mai sunt călugări în Athos care au dobândit rugăciunea inimii?

- Toţi practică rugăciunea lui Iisus, dar numai Dumnezeu ştie cine a dobândit adevărata rugăciune. Puţini sunt cei ce ajung la rugăciunea cea desăvârşită a inimii. Însă cei ce se roagă cu dragoste, indiferent la ce măsură au ajuns, iau plată după osteneala şi râvna lor.

- Monahismul românesc este în bună parte un monahism misionar. Ne rugăm şi ne jertfim pe noi şi liniştea noastră pentru mântuirea şi folosul credincio­şilor! Cum este mai bine? Să continuăm aşa? Sau să ne retragem la linişte pentru mântuirea sufletelor noastre?

- Căutaţi să le faceţi pe amândouă! Să ne îngrijim şi de mântuirea noastră şi de mântuirea credincioşilor. Nu lăsaţi pe credincioşi singuri, că nu are cine îi învăţa voia lui Dumnezeu. Rămâneţi acolo unde v-a rânduit Dumnezeu şi v-a trimis să lucraţi în via Lui. Mai ales acum, când creştinii ortodocşi sunt loviţi de secte şi de necredinţă. Dacă vine un om şi ne cere un pahar de apă, ce facem? Nu-i dăm? Tot aşa şi cu credincioşii. Dacă vin la noi şi ne cer apă vie, adică cuvinte de învăţătură şi de mângâiere, să le dăm, părinţilor, că nu ne vom pierde plata!

- Ne rămâne uneori rugăciunea din cauza cre­dincioşilor care vin la biserică. Ce să facem?

- Şi misiunea evanghelică şi lucrarea diaconiei, adică slujirea credincioşilor, este tot jertfă bine primită, este tot rugăciune. Când putem, să ne rugăm; iar când nu, să ne jertfim pentru preamărirea lui Iisus şi pentru mântuirea oamenilor, căci mai mare este dragostea decât toate faptele bune.

- Cum putem ajuta lumea de astăzi pe calea mân­tuirii?

- Noi, călugării, o putem ajuta mai ales prin rugăciune şi post. Aţi văzut că Maica Domnului nu a chemat să-i ridice icoana din mare pe orice călugăr, ci pe un cuvios cu viaţă sfântă care se ruga şi postea mult. Să ne rugăm cu lacrimi şi cu post pentru mântuirea lumii. Mare este puterea rugăciunii curate şi a postului. Apoi să-i ajutăm pe oameni prin viaţa noastră smerită, curată; prin cărţi bune şi prin cuvinte de folos. Aşa apărau călugării demult credinţa ortodoxă şi ajutau la mântuirea oamenilor. Întâi viaţa curată şi rugăciunea, apoi milostenia şi cuvintele de folos pot ajuta pe mulţi la mântuire.

- Ce sfaturi şi cuvinte de folos doriţi să adresaţi prin noi monahilor din România?

- Să ne rugăm unii pentru alţii şi să trăim în desăvârşita dragoste, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Ne luăm rămas bun de la icoana Maicii Domnului „Portăriţa" şi ieşim în drum. Părintele Antim ne dă tă­mâie în dar, iar părintele Maxim ne aduce de mâncare, pâine, struguri şi măsline. Dragostea lui ne mişcă până la lacrimi. Faţa lui iradiază atâta bucurie şi pace! Cu adevărat cei mai mari oameni pe lume sunt fiii dragos­tei, cei care mângâie, care odihnesc inimile şi revarsă peste toţi bucuria vieţii şi nădejdea veşniciei. Părintele Maxim este unul din aceste suflete mari de care are atâta nevoie lumea, mai ales în zilele noastre!

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 419-425)