Mănăstirea Stavronikita – Athos

Mănăstirea Stavronikita este construită pe o stâncă de lângă mare, situată pe ţărmul de nord-est, la jumătatea peninsulei, între Mănăstirea Pantocrator şi Mănăstirea Iviron. Deşi cea mai nouă şi cea mai mică mănăstire athonită, Stavronikita este a cincisprezecea în ierarhia athonită.

Cea mai veche menţionare a mănăstirii se află în Hrisovul din 1012 (din Arhiva Sfintei Mănăstiri Marea Lavră), în care apare semnătura monahului Nichifor Stravonichita. Menţiunea aceasta întăreşte părerea că denumirea mănăstirii provine de la numele unui ctitor necunoscut, monahul Nichita, chior sau cu vederea încrucişată, iar pentru o mai uşoară pronunţare denumirea s-a schimbat în Stavronikita.

Alte etimologii ale denumirii mănăstirii se referă la înălţarea Sfintei Cruci, la Sfântul Mare Mucenic Nichita, care se prăznuieşte în ziua următoare, la numele de familie al unui oarecare ofiţer al împăratului Ioan Ţimiski (969-976), care probabil a fost ctitorul mănăstirii, la doi posibili ctitori, monahii Stavros şi Nichita. Denumirea de astăzi a mănăstirii datează din 1018-1019.

Întemeierea mănăstirii

Mănăstirea Stavronikita a fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al X-lea şi se numără printre mănăstirile athonite vechi (Marea Lavră, Vatoped, Iviron). În secolul al XIV-lea a fost distrusă complet de către piraţii catalani, după care a fost cedată Mănăstirii Cutlumuş de către Protosul Sfântului Munte, cu condiţia să o refacă. Ea a fost refăcută, dar după o vreme a fost cedată din nou de către Protos Mănăstirii Filoteu, drept kathismă.

În 1533, monahul Grigorie, egumenul Mănăstirii Ghiromeriu, a cerut şi a cumpărat de la Mănăstirea Filoteu ruinata Mănăstire Stavronikita, pentru a o reface. După ce a zidit chilii şi a reparat Katholikonul, Patriarhul ecumenic Ieremia I a dat un sigiliu în care a aprobat repararea mănăstirii. Grigorie a murit puţin mai târziu, iar lucrările au fost continuate de Patriarhul Ieremia (1522-1546), care este considerat al doilea şi cel mai important ctitor al mănăstirii. În anul 1546 a fost terminat Katholikonul care a fost pictat de renumitul pictor Teofan Cretanul.

Ajutoare româneşti

Nu mai puţin decât celelalte mănăstiri, şi Stavronikita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primii despre care ştim că au ajutat sunt Vornicul Gavriil Trotuşanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mănăstirii un epitrahil, în a­nul 1555. Iar mai târziu, la 3 martie 1597, Ie­remia Movilă stabilea un ajutor anual de 4000 de aspri pentru „săracii călugări” de la Stavronikita.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, din cheltuiala domnitorului Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino (1679-1688) s-a construit apeductul, iar mai târziu domnitorul Ţării Româneşti Grigorie Ghica a dăruit mănăstirii, ca metoc, Mănăstirea Sfinţilor Apostoli din Bucureşti. Prin intermediul acestui metoc din Bucureşti, Mănăstirea Stavronikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori.

Cu toate acestea, Mănăstirea Stavronikita a rămas una dintre cele mai sărace mănăstiri din Athos. Trei incendii consecutive (în 1607, 1741 şi 1879), precum şi stabilirea în Sfântul Munte a mai multor mii de soldaţi turci, începând cu decembrie 1821, au dus la decăderea mănăstirii.

Sfinţi şi nevoitori

În mănăstire au trăit pentru o vreme Sfinţii Noii Mucenici Luca Mitilineanul (†1802, în Mitilini) şi Eftimie Peloponisiul (†1814, în Constantinopol).

Dintre părinţii duhovniceşti care au vieţuit în această mănăstire, îl amintim pe Cuviosul Tihon Rusul (1884-1968), stareţul Părintelui Paisie Aghioritul, care s-a nevoit în coliba Sfintei Cruci aparţinând Mănăstirii Stavronikita şi care a adormit aici.

Noua obşte şi refacerea mănăstirii

La începutul anilor 1960, mănăstirea a fost forțată să vândă dependența profitabilă de peninsula Cassandra. În anul 1965 avea numai 11 călugări, iar în 1967 mai avea doar 4 viețuitori.

În anul 1968, locul fiind cu totul părăsit, Sfânta Chinotită i-a invitat pe părinţii Vasilios Gondikakis şi Grigorios Hatziemmanuil, vieţuitori ai Schitului Ivironului, să meargă la Stavronikita şi să pună mănăstirea în rânduială. Când cei doi părinţi l-au întrebat pe Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, el le-a spus să primească cererea Chinotitei, după care a adăugat: „Voi veni şi eu să ajut cu ce voi putea”. Şi astfel, la 12 august 1968, Cuviosul a venit la Mănăstirea Stavronikita unde a stat pentru un an de zile, ajutând la toate ascultările.

Prin sigiliul Patriarhului ecumenic Atenagora I, în mănăstire s-a reintrodus viaţa chinovială; arhimandritul Vasilios a fost numit stareţ de către Sfânta Chinotită, iar părintele Grigorie a fost duhovnicul obştii din 1971 până în 1974.

Pentru mai multă linişte, la 2 martie 1969, Cuviosul Paisie s-a mutat la Coliba Sfintei Cruci, din apropierea mănăstirii. Curând a devenit un magnet duhovnicesc care atrăgea mulţi tineri ce s-au închinoviat la Mănăstirea Stavronikita ca să fie aproape de Cuviosul Paisie. În scurt timp a sporit numărul părinţilor şi s-a format o obşte bine închegată. De la Sihăstria lui supraveghea bunul mers al mănăstirii şi fără zgomot se străduia să o povăţuiască pe urmele Sfinţilor Părinţi.

Între anii 1981-1999, noua obşte a iniţiat un amplu proces de restaurare a întregii mănăstiri, sub monitorizarea Centrului pentru Conservarea Patrimoniului Athonit (greacă: Κέντρο Διαφύλαξης Αγιορείτικης Κληρονομιάς, prescurtat Κε.Δ.Α.Κ.).

Astăzi, numărul monahilor din mănăstire, precum și de la chiliile din jur, este de aproximativ 60.

(Foto) Mănăstirea Stavronikita – bijuterie a arhitecturii athonite

De la același autor

Ultimele din categorie