Odată cu seara, sosim la Mănăstirea Stavronikita, condusă de venerabilul stareţ, teolog şi scriitor Vasilios Gondikakis. Este o mănăstire mică, cu viaţă de obşte, care face parte din grupul mănăstirilor athonite ce au adus un suflu nou de viaţă duhovnicească în Sfântul Munte. Ieromonahii Vasilios şi Grigorie, doi teologi vestiţi care sihăstreau în Athos, ucenicii pustnicului Paisie, au luat de câţiva ani în primire această mănăstire ajunsă în paragină. În puţină vreme au reînnoit, atât viaţa duhov­nicească, cât şi incinta mănăstirii.

Intrăm. Părintele Damaschin, eclesiarhul bisericii, ne întâmpină. El ne spune că aici se nevoiesc 26 de călugări, printre care şi un român, monahul Vartolomeu Radu, de loc din Sibiu. Ne închinăm în biserică, la icoane şi la sfintele moaşte, pe care un preot cu epitrahilul pe piept le scoate în mijlocul bisericii. Nicăieri ca în Athos nu sunt atâtea icoane vechi şi atâtea sfinte moaşte, şi nicăieri nu sunt atât de cinstite şi de păstrate ca aici. Ne închinăm şi la icoana miraculoasă a Sfântului Ierarh Nicolae, care este şi patronul mănăstirii. Icoana a fost găsită pe mare de pescari. Fresca bisericii este şi ea destul de frumoasă.

Mănăstirea Stavronikita este cea mai mică şi mai târzie mănăstire athonită. Ea este reînnoită şi declarată Mănăstire abia în anul 1535, cu aprobarea patriarhului ecumenic Ieremia, decedat aici. Până atunci exista aici doar o chilie care aparţinea de Mănăstirea Filoteu.

Incendiată de mai multe ori, a fost reînnoită de sârbi şi mai ales de domnii Ţării Româneşti. Radu Paisie dă ajutoare pentru refacerea bisericii şi a incintei, între anii 1535-1545; Matei Basarab dă ajutoare anuale pentru renovare şi întreţinere, între anii 1628-1641; Şerban Cantacuzino face un apeduct şi clopotniţa, în anul 1680; Alexandru Ghica restaurează integral biserica şi chiliile distruse de incendiul din anul 1741. La fel fac şi ceilalţi domni fanarioţi, până în anul 1770. În urma a trei incendii din secolul XIX (1817, 1864 şi 1879) s-au făcut mari colecte de ajutoare băneşti în Moldova şi Munte­nia, cu care s-a refăcut întreaga incintă.

Mănăstirea, numărată a cincisprezecea în ordine ierarhică, are patru paraclise în interior şi două în afară, precum şi mai multe chilii pustniceşti în jurul ei. Până nu demult se afla în apropiere şi o chilie românească cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, în care era egumen arhimandritul Antipa Dinescu (†1942) cu câţiva ucenici.

Biblioteca conţine 167 manuscrise, din care 58 pe pergament, unele datând din secolul XI şi circa 3.000 cărţi tipărite.

Vizităm biblioteca, chiliile şi suntem invitaţi la arhondaric. Incinta este foarte mică; abia rămâne un culoar între chilii şi biserică. Seara, după masă, facem o vizită duhovnicească la chilia părintelui Vartolomeu Radu. Este un român uitat printre străini. A fost ucenicul unui duhovnic vestit, ieromonahul Filaret, amândoi arde­leni. Apoi, murind bătrânul, a rămas ucenicul singur. Chilia lor era în Capsala. Acum 15 ani, părintele Vartolomeu a paralizat. Părinţii din această mănăstire fac milă cu el şi îl îngrijesc. Are 72 de ani. Ne întreabă ce mai este prin ţară. Îl mângâiem şi ne retragem la chilii.

Nu putem dormi aproape deloc. Bate vânt rece de toamnă, iar marea se zbate cumplit, cuprinsă de furtună. Către ziuă mergem la biserică. La lumini de candele, călugării abia se disting. Aici părinţii au votul tăcerii. Mănăstirea Stavronikita este mănăstirea tăcerii şi a ru­găciunii de taină! Părinţii comunică prin semne. Nimeni nu vorbeşte decât dacă este întrebat.

La ora 7 dimineaţa ni se oferă tuturor pelerinilor ceai, măsline şi struguri. Apoi mulţumim şi ne continuăm pelerinajul spre Mănăstirea Pantocrator. 

(Protosinghel Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 429-430)