1. Și tu, așadar, roaba lui Dumnezeu, fie te ridici, fie șezi, fie faci o lucrare, fie mănânci, fie te duci în așternutul tău pentru somn, fie te trezești, să nu se depărteze lauda lui Dumnezeu de pe buzele tale! Fericite sunt urechile care ascultă aceste cuvinte. Iar dacă intri în biserică în ceasul al douăsprezecelea să săvârșești o sinaxă mai mare și mai deasă împreună cu fecioarele de un suflet cu tine. Iar dacă nu ai pe cineva de un suflet cu tine, singură săvârșește slujba, fiindcă este prezent cu tine Dumnezeu și ascultă. Bine este să verși lacrimă înaintea lui Dumnezeu. Adu-ți aminte de ceasul al doisprezecelea[1], că în acesta S-a pogorât Domnul nostru în iad. Și văzându-L pe El, iadul s-a spăimântat și s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta Care coboară cu putere mare? Cine este Acesta care zdrobește porțile iadului cele de aramă și sfărâmă încuietorile cele de oțel? Cine este Acesta care S-a pogorât din Cer și S-a răstignit și nu a fost ținut de mine, moartea? Cine este Acesta Care dezleagă legăturile celor ținuți de mine? Cine este Acesta Care, prin propria moarte, m-a nimicit pe mine, moartea?

2. De aceea trebuie să luăm aminte la noi înșine în ceasul acela și cu lacrimi să-L rugăm pe Domnul noaptea. Mare virtute este lacrima și mare ispravă, și mari păcate și nelegiuiri sunt șterse prin lacrimi. Dar îmi mărturisește mie Sfânta Evanghelie. Căci când a fost predat Mântuitorul iudeilor, Petru cu jurământ L-a lepădat de trei ori mai înainte de a cânta cocoșul. Iar Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru și și-a amintit Petru cuvântul Domnului, că i-a spus: Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine și ieșind, a plâns cu amar. Vezi leacul lacrimilor? Privește ce fărădelege a șters! Căci ce este mai rău decât răul acesta, că de trei ori cu jurământ L-a lepădat pe Stăpânul? Și o așa de mare fărădelege a șters-o prin lacrimi. Vezi ce mare putere au lacrimile? Căci acelea sunt scrise, spre povățuirea noastră, ca noi, urmând acelora, să moștenim viața veșnică. Nu mulți au harisma lacrimilor, ci numai cei care au mintea sus, numai cei care uită de cele pământești, cei care nu poartă grijă de trup, numai cei care nu știu deloc dacă este lume, numai cei care și-au omorât mădularele lor cele de pe pământ, numai acestora li se dă plânsul lacrimilor. Așadar, unii ca aceștia, curată având mintea și ascuțit ochiul minții, încă fiind pe pământ, văd osândele cele din iad și chinurile cele veșnice în care sunt pedepsiți păcătoșii, și focul cel veșnic, și întunericul cel mai dinafară, și plângerea și scrâșnirea dinților. Dar văd și harismele cele cerești, pe care le dă Dumnezeu sfinților, și slavele, și cununile, și veșmintele cele sfinte și hainele cele împărătești, și comorile cele luminoase, și desfătările cele nepovestite, și viața cea veșnică. Și ce încă nu voi spune? Și minunea cea mai mare decât toate, că având mintea curată Îl văd pe Dumnezeu Însuși cu ochii cei dinlăuntru. Cum să nu vrea să plângă și să verse lacrimi cel ce vede acestea? Plânge și se tânguiește, cum a fost izbăvit din cumplitele pedepse. Și iarăși plânge și cere rugându-se ca să fie învrednicit de acele bunătăți cerești.

3. De aceea au urât sfinții lumea aceasta, știind câte bunătăți aveau să moștenească. Astfel încât cel ce are odihnă în lumea aceasta să nu nădăjduiască să primească odihnă veșnică. Căci Împărăția Cerurilor nu este a celor ce se odihnesc aici, ci a acelora care și-au dus viața aceasta în mult necaz și strâmtorare multă. Căci nici aceia care au primit-o nu au primit-o pe ea pe degeaba, ci cu mari trude și viteze sudori au dobândit-o cei ce au fost învredniciți. Nu le-a păsat lor cât se trudesc aici. Intrând acolo, uită durerile și chinurile pe care le-au pătimit în lumea aceasta deșartă din pricina multei odihne nepovestite date lor.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Feciorie, EPE, 11, traducere de Laura Enache)

[1] Ora 19.00, după timpul nostru.