Text și context

Pericopa de astăzi reunește pasaje din mai multe capitole ale relatării Sfântului Matei. Toate sunt străbătute de un mesaj comun. Dacă cineva ar încerca să le rezume pe baza unui termen cheie, acesta ar fi acela de „mărturisire”. Cuvântul e de altfel, cel care sintetizează și întreg înțelesul duminicii, dedicată tuturor sfinților. Căci ceea ce definește fenomenul agiografic genuin este testimonianța. Una făcută nu din vârful buzelor, cu sfătoșenie fadă. Nu. Ci, din adâncul inimii. Cu fapta și trăirea, mai mult decât cu vorba! Marcată, nu de puține ori, de martiriu și străbătută de statornicie și genuinul credinței în veșnicia lui Dumnezeu.

Reciprocitatea mărturisirii

Cuvântul lui Hristos se deschide printr-un pasaj cu valențe de-a dreptul motivaționale. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”, spune El. Cu alte cuvinte, arată că mărturisirea nu se petrece în van. Nu e degeaba. Iar răsplata mărturisitorilor e una pe măsură. Căci ce poate fi mai onorant și mai dezirabil decât mărturisirea făcută de Fiul în fața Tatălui despre noi? În fond, e cecul nostru în alb înspre Împărăția Cerurilor. În același timp, există și un revers al medaliei. Orice lepădare se va regăsi, în oglindă în realitatea viitoare. Îndemnul e, așadar, unul realizat într-o manieră complexă, iar răsplata ce stă în spatele lui e mai mult decât tentantă.

Mărturisire și iubire

În continuarea pericopei, Mântuitorul leagă ideea enunțată anterior de virtutea de căpetenie: iubirea. În fond, nu poți aduce o mărturie cu adevărat convingătoare despre cineva decât dacă în spatele ei se găsește un sentiment puternic pentru acea persoană. Faptul e valabil și în situația opusă. Ura este, din păcate, mai adesea decât iubirea, cauza unor astfel de episoade. Și pricinuitoarea multor pagube și răutăți.

Învățătorul vine, însă, Să vorbească despre antonimul ei. Să arate că la baza testimonianței care Îl are în centru trebuie să se găsească aceasta. Insistă, însă, că în ordinea priorităților, iubirea pentru el trebuie plasată în frunte. Nu pentru că Dumnezeu ar fi gelos, ori complexat. N-a cerut niciodată nimănui să renunțe la iubirea pentru cei de aproape. Ci pentru că în și prin El, dragostea pentru ei e deplină. Altminteri e un sentiment frumos, poate chiar nobil, căruia îi mai lipsește ceva. De aceea solicită acest lucru. Când iubești întâi pe Dumnezeu, inima ta capătă dimensiuni gigantice. N-o spun eu. O spun sfinții de mai bine de două milenii. Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Sofronie Saharov pot fi vizitați în acest sens, căci reprezintă exemple recente. În dragostea Lui, cu toții se regăsesc și își găsesc locul. Ca într-un puzzle, unde toate piesele sunt bine aranjate. 

Crucea

Apoi, Iisus vorbește despre Cruce. E firesc. Urmarea Lui înseamnă asumarea propriului sine. Acest lucru e sinonim cu luarea Crucii. Termenul în sine e unul polisemantic. Reunește o mulțime de sensuri, care mai de care mai pline de profunzime. Creștinismul a ținut să îl pună la loc de cinste. Ba mai mult, a definit existența umană prin intermediul acestui concept, subliniind astfel atât nevoia de Dumnezeu în bunul ei mers, cât și faptul că ea se plasează, aidoma celor două lemne care definesc instrumentul pomenit, la intersecția dintre cele două cadre: al teluricului și al cerescului. Luarea Crucii înseamnă așadar asumarea. În Hristos, prin El și alături de Dânsul. A tuturor lucrurilor ce vin. Ca dar al Său și parte a unei pedagogii divine pe care nu suntem întotdeauna capabili să o înțelegem la adevărata ei profunzime. 

Petru vine să-L întrerupă, întrebând ce se va întâmpla cu el și cu cei din ceată, ca urmare a faptului că au împlinit această poruncă. Li se arată că răsplata va fi pe măsura sacrificiului. Nu vor fi simpli cetățeni ai unei Împărății a veșniciei, definită de bine, dragoste și belșug. Vor judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Aidoma lor, toți cei care au jertfit ceva pentru Dumnezeu vor beneficia de mare plată. Concluzia discuției este: „și mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

În loc de concluzii

Pericopa de astăzi e una complexă. Lectura ei vine să ne descopere lucruri frumoase. Despre Cruce, urmare, Hristos și Împărăție. Arată că nu poți mărturisi cu adevărat un Dumnezeu pe care nu-L iubești. Și că-n iubirea pentru El își găsesc împlinirea toate celelalte atașamente, atâta vreme cât nu sunt de sorginte păcătoasă. Vorbește despre reciprocitatea mărturisirii. Una asigurată de Hristos, care înnobilează. Și mai lasă, în subsidiar, posibilitatea de a medita la un lucru. Dragostea e o trăire. E pusă în lucrare atunci când există cu adevărat în străfundul sufletului. Mărturisirea e o formă prin care se exprimă. Nu cumva, de fiecare dată când îl mărturisim pe Hristos, ori spunem lucruri adevărate, ne mărturisim trăirile noastre și ne definim prin intermediul lor? Oare invers, nu e tot la fel? Îndrăzniți!