Evanghelia Duminicii acesteia – Vindecarea Orbului de la Siloam – ține... un capitol întreg din cea mai mistică dintre Vestirile prezenței Domnului Hristos între noi. Și nu cred că întâmplător avem ca text, îndată după vindecarea unui paralitic și îndreptării în credință a femeii samarinene, tocmai povestea acestui om. E o povestire despre mentalitate, despre ce L-a determinat pe Hristos să Se întrupeze. Căci vizibil omul omului nu-i mai era de niciun ajutor. Din contră. Funcționarii Legii ajunseseră atât de încrezători în propriile lor păreri, încât excludeau ca posibilă prezența lui Dumnezeu în minunea imediată. Toate cele trei Evanghelii pe care le-am parcurs în săptămânile din urmă arată cum se declasase credința sub imperiul Legii, al împlinirii modelor – mai mult decât a Legii Dumnezeului Celui Viu. Recunosc, textul ne privește și pe noi, pe cei din Legea cea nouă, atunci când sufocăm Harul cu absurditățile noastre pseudo-creștine. Taina Duminicii acesteia este despre cum lucrează Lumina împotriva întunericului. Despre cum rodește vedere Lumina.

Dintâi, orbul este o întrebare. Rabbi, zic ucenicii, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? (Ioan 9, 1). Și atunci, ca și acum, gura satului aplică aceeași diagnoză. Un păcat personal sau al casei rodește într-o boală fizică. Uneori, uităm că păcatul se răsfrânge mai ales asupra bolilor sufletești. Pe care, de cele mai multe ori, nu le vedem. Orbul însă „sare în ochi”. Mântuitorul oferă însă o explicație incredibilă la vremea aceea, și puțin acceptată și astăzi: nici el și nici părinții nu au păcătuit, „ci s-a născut orb ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (Ioan 9, 3). Pare un pic exagerat să rabde un om pentru a se arăta slava lui Dumnezeu? Dar dacă privim spre orbul acesta ca Apostolul orbilor lumii? Câți dintre nevăzători, Părintele Teofil de la Sâmbăta mi-a confirmat, nu vor fi aflat nădejde și bucurie în așteptare ascultând povestea lui?

La prima vedere, pare absurd. Dar, dacă suntem atenți, vedem cum se ridică de pe întuneric crusta convențiilor sociale și religioase de mâna lui Hristos Dumnezeu. Căci Domnul trimite pe Nevăzător la apa Siloamului după ce-i unge ochii cu tină – „papaleașcă” i-ar spune copiii – o tină în care scuipatul (simbolizând apa primordială) se întâlnește cu țărâna (pământul dintâi) și oferă Orbului-Adam vedere. Omul se spală și vede. Văzând nu mai este el. Căci vecinii, care îl cunoșteau, murmurau: nu este el. Dar orbul, care vede de-acum, refuză să se ascundă. Se vădește a fi el. Ce se schimbase la cerșetor – căci mai înainte stătea și cerșea (Ioan 9, 8) – într-atât încât cei care-l știau de amar de vreme se îndoiesc că este el? Se vădește că revenirea în vedere aduce și demnitate, îl îndreaptă de spate, îi dă siguranță și în întărește în autonomie. Știe, probabil din auzite, că omul ce-l vindecase este Iisus, dar nu Îi știe chipul, nu-L poate identifica. Exact precum paraliticul din cealaltă fântână a Ierusalimului. Nu știe să-L descrie pe Vindecător, dar descrie perfect vindecarea. Arătând prin aceasta că este prezent Iisus Hristos.

Oamenii îl iau pe sus. Îl duc la farisei. Aceștia îl întreabă ce anume i s-a petrecut și, descriind actele simple ale vindecării, anchetatorii, unii dintre ei, conclud: „Omul Acesta nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu respectă sâmbăta” (Ioan 9, 16). Alții pun întrebarea dreaptă: Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?  (Ioan 9, 16 b). Omul vindecat îi spune direct mulțimii părerea sa: Este profet! (Ioan 9,  17). Un fost orb ce vede mai bine decât foștii credincioși. Evanghelistul se joacă un pic în termeni. Căci profet se numea – cu alt cuvânt – proroc. De la pro-orao, a vedea înainte! Cu alte cuvinte orbul îl numește înainte văzător. Simțise în Hristos ceva despre care auzise la prorocii dinaintea Lui. Nu. Nu avea cum să vadă, dar avea cum să audă. Vă puteți închipui, sunt convins, ce discuții aveau loc între bolnavii de la Siloam sau Vitezda. Vorbeau despre minuni și profeți, mai ales despre Ieremia care vestise venirea lui Mesia prin smenele acestea: orbii văd, muții vorbesc, șchiopii aleargă... Acum el vedea și alergase înapoi ca să-l vadă pe Vindecător. Lui îi era de-ajuns aceasta.

Nu și anchetatorilor. Blocați pe ideea de vindecare sâmbăta – deși oamenii sunt pentru zile, nu zilele pentru oameni – și de mărturisirea publică a lui Hristos Iisus ca profet, se agită. Nu puteau combate cu teoriile religioase ceea ce mărturisea un om eliberat din nevedere. Omul-semn este mai presus de cuvintele lor care nu trăiesc pentru Cel ce este Viața, ci pentru propria lor vorbărie. Teamă mi-e că am început tare să le mai semănăm. Că a devenit mai importantă bârfirea lui Dumnezeu decât trăirea Lui. Că ne-am făcut din convingerile noastre crez și, la întâlnirea cu Hristos Domnul, Îi facem program de lucru. La noi, cei care ne lăudăm că trăim în Legea Harului, Dumnezeu nu lucrează Duminica. Și nu intervine decât așa cum dictăm noi. Să nu fie! Domnul arată că scapă teoretizărilor absurdului și teoriilor absurzilor. De aceea, îndrăznesc, era nevoie de Duhul Sfânt peste ochii noștri, ca să vedem, văzând să înțelegem, înțelegând să ne schimbăm viețile, schimbându-ne viețile să trăim în Hristos Taina Împărăției.

Sunt chemați părinții omului ce fusese orb. Amenințătoare chemare. Se temeau de iudei. Ce știau ei? Iudeii se înțeleseseră deja că dacă cineva Îl va recunoaște drept Hristos să fie dat afară din sinagogă. Deci, reținem de aici că omul vindecat de nevedere devine subiect de analiză teologică, un soi de ghimpe în ochii comunității fariseice. Părinții par că se dezic de om. Omul e mare, zic ei. E ca atunci când îi chema diriginta la liceu pe părinți și ei argumentau că suntem destul de mari să răspundem noi înaintea acuzelor.  Vizibil, frica de reacția lor le anulează spiritul părintesc și nu-s de condamnat. La a doua chemare în judecată, cum s-ar spune, omul vindecat, omul semn este obligat să se dezică de Hristos: „Dă slavă lui Dumnezeu! Noi știm că acest om este un păcătos” (Ioan 9, 24).

E miezul Vinerii Mari, miezul judecății lipsite de judecată și rațiune la care Domnul Însuși va fi supus. Un soi de Răstignire înainte de Răstignire. Oamenii Îl alungă deja din linia valorilor. Nu e de dorit un Dumnezeu care le anulează modul de a gândi. Care îi obligă să vadă. Că una este să vezi și alta să Îl vezi! Încă o dată i se cere fostului orb să povestească, în amănunt, revenirea lui la viață. Omul e isteț. Îi ia în tărbacă pe farisei, fără frică, un curajos inteligent, întrebându-i dacă nu cumva vor să se facă și ei ucenicii Vindecătorului său. Și adaugă jăratec pe stupoarea lor: „Tocmai aceasta este de mirare, că voi nu știți de unde este, dar El mi-a deschis ochii. Știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe cei păcătoși, ci dacă este cineva temător de Dumnezeu și împlinește voia Lui, pe acela îl ascultă. Nu s-a auzit niciodată ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. Dacă acesta nu ar fi fost de la Dumnezeu nu ar fi putu face nimic” (Ioan 9, 30-33).

Ca întotdeauna, când urâtorii nu au argument, atacă persoana: „Te-ai născut cu totul în păcate și ne înveți pe noi? Și la-u dat afară” (Ioan 9, 33). Aviz amatorilor. Afară era Hristos ce-și aștepta mărturisitorul. Marea taină a așteptării omului de către Dumnezeu. Dialogul este un crez apostolic. Apostolul Orbilor mărturisește că Hristos este Fiul Omului. Spune din adâncul sufletului ce se bucură de-acum de vederea lumii: Cred Doamne! Și se închină lui Iisus Hristos. Pentru cei care cred că trebuie să ținem ochii strânși și să evităm vederea lumii în care trăim, care dezvoltă principiile unui parenting de copil în arest la domiciliu, uitat într-o bulă fariseică, momentul este de judecată. Hristos deschide ochii, nu-i scoate, nu orbește omul, ci-l ajută să vadă. Orbi rămân fariseii (Ioan 9, 40-41) care refuză Lumina. Domnul le spune direct: Dacă erați orbi nu aveați nici un păcat. Dar fiindcă spuneți: Vedem, păcatul vostru rămâne. Cu alte cuvinte, refuzul să vezi pe Hristos-Lumina este o boală mult mai gravă decât orbirea. Și da, uneori acolo este vina părinților...

Sursa: tribuna.ro