Nu știu de când și de ce creștinii au complicat conținutul duhovnicesc al mântuirii. Și de ce insistă mereu numai pe efortul omului. Ca și cum nu faptele bune cu Harul lui Hristos și mila Sa sunt decisive în procesul mântuirii. Unii par atât de plini de ei încât ar putea să-I dicteze lui Hristos noi temeiuri ale mântuirii. Iar de când metodele sincretismului religios străbat pe culoarul extrem de fin al accesului la Cer, oamenii neancorați în Evanghelie tind mai curând să creadă spectacularul decât firescul incredibil al mântuirii. Problema nu este nouă și, dacă citim în cheia acesta Evanghelia Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), vom vedea că, acolo, și despre o astfel de abordare, formală și pur rituală, ne lovim. Un învățător de lege este primul personaj al textului evanghelic. El cere o lămurire firească – astăzi, atât de des repetată de cei care caută răspuns duhovnicesc de la părinți îmbunătățiți – și anume ce să facă pentru a se mântui. Domnul îi cere să revadă un pic propria lectură asupra Legii. Și tânărului pare că-i dispare aroganța interogării și rămâne simplitatea răspunsului. Este vorba de două iubiri: către Dumnezeu și către aproapele. Azi am spune să faci din Dumnezeu aproapele tău dar vă asigur că nu despre asta este vorba. Ci tocmai despre menținerea unei ierarhii interne a iubirii. Dumnezeu întâi și apoi aproapele, dar nu fără propria măsură, a iubirii către sine însuși. Hristos îl învață că nu poate iubi nici pe Dumnezeu nici pe aproapele fără atenta măsură a iubirii de sine. Să se fi emoționat tânărul învățător? Să fi aflat că, în sfârșit, contează și el în măsura iubirii? Nu știu. Cert este că, auzind că este drept ce a răspuns vrea, deloc ispititor ci doar ca să se îndrepteze pe sine, să afle cine este aproapele. Nu că nu ar fi văzut oamenii din jur ci pentru a descoperi ce anume leagă pe om pentru a-i fi definit ca aproape. Simte că e ceva mai mult decât știe deja.

Acest prim-personaj determină parabola. Nu este prima dată când Domnul Hristos Domnul răspunde cu o parabolă la întrebare. Știe că omul învață din exemple și mai știe că omul crede omului numai dacă exemplele sunt cât se poate de pământene. Dacă duminica trecută am avut o parabolă despre moarte și viață și mai ales despre viață veșnică (Luca 16, 19-31) în aceasta este limpede oferit răspunsul pentru a vedea greșeala bogatului din textul anterior. Unde a greșit bogatul nemilostiv cu viața sa? Pentru a limpezi povestea parabolei Domnul aduce câteva personaje la îndemâna auditorului. Dintâi, un om căzut între tâlhari pe când cobora dinspre Ierusalim la Ierihon. Poate fi strict icoana unui om furat și bătut de tâlhari, dar și imaginea poporului Israel, care cu fiecare desprindere de legea duhovnicească a Ierusalimului se adâncește „sub nivelul mării” am spune astăzi, în lumea comerțului și economicului pur. Pentru lumea vremii de atunci, Ierihonul este imaginea unui mall care aduna în depozitele sale marfă și oameni, mulți dintre ei fără nici un Dumnezeu, mai degrabă tâlhari decât oameni de treabă. Dar rămân la prima imagine. A unui om obișnuit, oropsit pe cale. Amănuntul că l-au dezbrăcat și l-au bătut lăsându-l abia viu mă duce cu gândul că era, real, un om care nu mai avea decât haina de pe el și viața. Nu aveau ce fura de la el. Lăsat abia suflând se apropie de moarte. Cumva era deja agonic. Atunci „din întâmplare” trece pe acolo un preot care cobora spre Ierihon. Nu, nu e greșeală de text. Numai pur și simplu din întâmplare – greșind calea, zice Origen – ar fi coborât un preot al Templului spre Ierihon. Nu era cetate regală și nici nu năștea profeți și nu mai aducea la slujirea de la Templu vreun neam preoțesc. Și cert în situația sa, post-slujire la Templu, preotul nu putea atinge agonicul. Țineți minte că, în săptămânile ce au trecut au fost mereu prezentate situații la limită din acest punct de vedere. Al atingerii muribundului ori chiar mortului. Al spurcării prin atingere de bolnavi. Fiul văduvei din Nain și micuța fetiță a lui Iair din Capernaum ori femeia cu scurgere de sânge sunt provocări pentru menținerea în Lege a Mântuitorului. Ca să nu se spurce – după textul din Levitic 24 – Hristos îndreaptă situația. Învie și vindecă. Îndepărtând astfel motivul pentru care bieții oameni erau socotiți în afara Legii. Acum preotul care coboară și el pe cale nu face nici un gest. Ca și levitul care, cred, tocmai ce urca și el spre slujirea sa de la Ierusalim. Nu-i judecați. Doar îndeplineau un ritual de menținere în curăție și din nefericire mulți dintre creștinii de astăzi pare că îi iau de model. E suficient să întrebați pe cei care se ocupă cu alcoolicii, dependenții de orice fel ori persoanele cu dizabilități de viețuire socială și veți afla reacția unora ori altora dintre creștinii din jur în ce privește munca lor. Sau priviți la oamenii care întorc capul când pe stradă trece o mamă cu un copil cu autism ori cu vreo dizabilitate oarecare. Priviri de judecători, de atotștiutori. Inclusiv când e vorba de oameni ce-și înlocuiesc voința cu dependențe care să-i țină vii în raport cu viața socială. De fapt Hristos ne spune că acela care constată și judecă dar nu acționează nu urcă în Rai pe calea aproapelui. Ci se înglodează în propria noroire. 

Samarineanul e altfel. Sigur că seamănă în reacție cu tot ce știm despre Hristos și e firesc. El ne spune povestea. Și ne și spune, cu subiect și predicat de logică morală, cum ne-ar vrea în astfel de momente grele pentru aproapele nostru. Samarineanul nu avea registre ritualice și nici rețineri de vreun fel. E un străin care însă se vede că știe ce are de făcut în astfel de cazuri. Se apropie. Leagă rănile turnând pe ele untdelemn și vin, îl așază pe dobitocul său și îl duce într-o casă de oaspeți. La loc sigur. Într-un loc unde orice intervenție a tâlharilor nu mai poate să aibă loc. Se apleacă peste suferința celuilalt, necunoscutului, fratelui străin. Urmăriți și vedeți că nu-l anchetează, nu-i cere lămuriri ci acționează după inima lui Dumnezeu. Ba mai mult. Asigură spațiul de recuperare până la capăt pentru cel căzut între tâlhari. Arătând că limita binelui nu e limita vederii răului ci și îndepărtarea urmărilor lui în timp. Pare hotărât să salveze omul ce-și pierduse viața cu toate ale ei. Ideea momentului întoarcerii în care bunul samarinean promite să plătească întreaga cheltuială de vindecare a dus pe Părinții Bisericii primare cu gândul și exegeza în identificarea lui cu Însuși Domnul Hristos. Care la a Doua Venire va răsplăti efortul de a ține mila ta la îndemâna aproapelui. Dar Mântuitorul nu este samarinean și nu ar fi trebuit să-și ascundă identitatea pentru a ne învăța. Mai degrabă uciderea cu premeditare despre care vorbește ne aduce la o identificare cu bietul tâlhărit, căzut între tâlhari. Dezbrăcat de haine, în marginea drumului- precum va fi El la marginea cetății-lăsat abia suflând. Descrierea stării omului aduce dinaintea noastră suferința în Pătimirea Golgotei a Mântuitorului Hristos. Limita de tâlhărire la care am supus pe Dumnezeu Întrupat. 

E limpede că parabola este fundamentală înțelegerii relației cu aproapele. Și vădește și defecțiunea noastră ca societate azi. Dintâi arată oricărui om care împlinește Legea că dincolo de cuvinte Legea este o stare dinamică de colaborare cu Dumnezeu la binele cuminte al lumii. Apoi ne arată că mila este o virtute atentă la nevoile imediate ale aproapelui dar și la cele pe termen lung și foarte lung. Că vindecării aproapelui nu-i este suficientă ridicarea din cădere și oblojirea rănilor ci și așezarea lui într-un spațiu al siguranței. Al îngrijirii competente, dacă vreți. Samarineanul nu încropește o soluționare ci urmează logica ajutorului necondiționat. O face bine, corect și până la capăt. Este ce lipsește aproape tuturor proiectelor de sănătate și intervenție socială propuse pe fundamente ideologice ori politice pur și simplu. Logica aceasta a continuității binelui pentru destructurarea urmărilor răului. Fără a pune nici o slujire umană a aproapelui mai presus de alta și fără a pune un beneficiar mai prejos de altul. Pentru că aproapele nu este un aproape de departe și un altul de aproape și altul de foarte aproape. Este unul singur. Aproapele care poartă chipul lui Hristos, Tâlhăritul de oameni, Pătimitorul pentru patimile noaste. Cel Care în lumina Învierii ne dovedește că mila este cea prin care moștenim viața veșnică. Fiți dar milostivi conștient și coerent. Bucurați-l pe Hristos că ați înțeles pilda samarineanului!