Zis-a Domnul: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! (Matei 6, 1-13) (Sâmbătă în săptămâna a 36-a după Rusalii)

Despre cum anume putem noi, oamenii, să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, au cugetat și au scris numeroși Părinți ai Bisericii. Desigur, ei au pornit de la opusul acestei idei, anume că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, fiindcă nimeni nu L-a văzut vreodată, așa cum afirmă Evanghelistul Ioan (1 Ioan 4, 12). Dumnezeu este dincolo de orice limitare temporală și spațială, dincolo de materie, mai presus chiar și de spirit. „Fața Mea nu vei putea să o vezi vreodată”, îi spunea El lui Moise pe muntele Sinai (Ieșire 33, 20). Și totuși, prin milostenie, Dumnezeu ni Se face cunoscut prin Fiul Său (Ioan 1, 18). Nu Se limitează la a ne trimite o învățătură, la a ne revela o serie de precepte morale și religioase, ci Se întrupează și este văzut. Ba mai mult, pe muntele Tabor, Își arată fața Sa dumnezeiască ucenicilor, pe măsura în care aceștia o puteau vedea. Tocmai fiindcă Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1, 5) și dragoste (1 Ioan 4, 8), la Schimbarea la Față, ucenicii au văzut pe Domnul într-o lumină deosebită, mai presus de orice lumină fizică (Matei 17, 2; Mc. 9, 2).

Putem să Îl vedem, să Îl simțim, să ne apropiem de Dumnezeu numai aflându-ne mereu în legătură cu Hristos. El ne descoperă dumnezeirea în marea Sa iubire pentru noi. Și în El simțim odihna pe care Dumnezeu o dă aleșilor Săi, fiindcă în nădejdea Sa toate durerile, ostenelile și poverile sunt ridicate de pe umerii noștri. Nu mai suntem singuri, ci cu Cel care nu doar că ne ajută, ci El Însuși ne poartă pe umerii Săi. Însă, pentru a ajunge la o astfel de intimitate cu Creatorul nostru, avem nevoie de unelte pentru curățire, care să ne facă să Îl simțim în inima noastră, în viața noastră. Câteva dintre aceste unelte sunt indicate de Domnul Hristos în Predica de pe munte. Prima este lucrarea milosteniei, prin care se descoperă puterea dragostei din noi. Însă această lucrare e valabilă numai atunci când mila e săvârșită nu de ochii lumii, ci din adâncul inimii. De aceea, Iisus ne sfătuiește ca, atunci când facem milostenie, să nu trâmbițăm. Săvârșirea faptelor milei are nevoie de taină, pentru ca Dumnezeu, Care vede totul în ascuns, să ne trimită răsplata Sa. Tot la fel și cea de-a doua unealtă, anume lucrarea rugăciunii, nu are ca scop notorietatea, născută din dorința ca alții să ne aprecieze pentru cât de evlavioși suntem și cât de bine respectăm rânduielile. Rugăciunea ca unealtă a lucrării desăvârșirii este invocarea cea rostită în cămara proprie, în ascunzișul propriei inimi. Mântuitorul Își învață ascultătorii că nu e nevoie ca ruga lor să conțină multe cereri, fiindcă Dumnezeu știe chiar mult mai bine decât noi înșine ce ne este de trebuință. 

Însă, uneori, mai ales în cazul celor necopți în viața duhovnicească, rugăciunea făcută din inimă poate să conțină cereri de-a dreptul năstrușnice, izvorâte din dorințele de a obține tot felul de binecuvântări materiale, pământești. Desigur că și acestea sunt bune, însă nu căutarea lor îl definește pe un creștin autentic, ci căutarea lui Dumnezeu, pe Care „nimeni nu L-a văzut vreodată”, dar Care S-a făcut cunoscut prin Fiul Său. Sfântul Luca afirmă că această rugăciune a fost rostită de Iisus la solicitarea unuia dintre ucenicii Săi: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1). Astfel, Iisus ne învață foarte concret cum anume trebuie să ne rugăm. Ne dă un model de rugăciune, care constituie probabil cel mai cunoscut fragment din Sfânta Scriptură. Este vorba despre rugăciunea „Tatăl nostru”, supranumită „domnească”, fiindcă a fost rostită de Însuși Domnul. 

Cea mai populară rugăciune a creștinătății a fost explicată și comentată de nenumărate ori (un comentariu mai pe larg poate fi găsit aici). Este o rugăciune care cheamă la unificarea aparentelor contrarii, în bucuria împărtăşirii de tainele dumnezeiești. Atunci când o rostim, invocăm venirea Împărăției Tatălui și nu amânarea ei, cerem sfințirea numelui Său în inimile noastre, cerem să se facă voia Sa pe pământ întocmai cum se face voia Sa în cer. Aceste cereri, pentru a se împlini, implică angajamente din partea noastră. Unul dintre ele este acela de a ne deschide inima pentru ca Împărăția Lui să se oglindească în noi, ca astfel să facem voia Sa. Și așa, să se ajungă la armonie între noi, cei de pe pământ, imitând ordinea cerească. Un alt angajament foarte important al nostru în rugăciune este acela că, atunci când implorăm să ni se ierte greșalele noastre, lucru fără de care nu avem nădejde de mântuire, promitem la rându-ne că vom ierta pe cei care ne-au greșit. Nu avem cum să primim darurile bune ale lui Dumnezeu dacă noi împărțim rele sau nu împărțim nimic bun apropiaților. Iar în finalul rugăciunii, ne exprimăm dorința ca Dumnezeu să nu ne lase în ispită și în mâna celui rău. Aceasta înseamnă că de fapt solicităm putere ca să răzbatem peste toate încercările, fiindcă „Dumnezeu Însuși nu ispitește pe nimeni”, așa cum scrie Sfântul Apostol Iacov (Iacov 1,13). Niciodată nu dă încercări mai mari decât putem duce, însă din partea noastră Creatorul așteaptă nădejde și credință în El. 

Rugăciunea domnească conține, prin urmare, mai mult decât o simplă înlănțuire de cereri. Învățându-ne să ne rugăm, Domnul Iisus ne clarifică faptul că orice cerere adresată Tatălui implică un angajament din partea noastră. Cerem să ni se dea, oferind ceva la rândul nostru. Nu este însă vorba de o târguială. Nu că Dumnezeu n-ar putea să ne dea ceva fără ca noi să-i dăm la schimb altceva. Oricum Se milostivește de noi mult mai mult decât ne putem imagina. Dar numai atunci când ne deschidem inima, devenim asemenea lui Dumnezeu. Atunci vine la noi Împărăția lui Dumnezeu și oglindim, în noi înșine, „împărăția și puterea și slava” Lui. Pe această cale fiind, începem să răzbim ceva, să cunoaștem puțin, iar apoi din ce în ce mai mult despre Dumnezeu și ființa Sa, manifestate în noi la modul cel mai practic prin milostenie și rugăciune.